Brașov

Comunismul a însemnat pentru România un vârf apoteotic al prostiei și răutății în conducerea politic-administrativă a unui stat european. Comuniștii, conducătorii politici și slugile lor din imediata apropiere nu au făcut altceva decât au distrus o lume care le oglindea fără distorsiuni limitele intelectuale și umane, înlocuindu-o cu o alta, neclară, după chipul lor și puterile lor de înțelegere.
Mă plimbam zilele trecute prin Brașov, și deslușeam câteva chestii, cum ar fi:
- Brașovul, ca de altfel orice fost burg ardelean, dar nu numai, are și acum la aproape un sfert de secol de la dispariția regimului comunist, un uriaș potențial turistic. Astăzi arată învechit și uitat în timp. Ceva, ceva s-a întreprins, mai ales prin centrul vechi și local, la obiectivele turistice cunoscute. Însă orașul e departe de a fi magnetul de turiști pe care cu siguranță cu o politică economică justă, de perspectivă și aplicată consecvent de la nivelul CJ & Co, ar fi putut să fie;
- În cazul Brașovului se regăsesc toate municipiile Patriei, care din fericire nu au beneficiat de ”atenția” fostului Om al Păcii, lider de rezonanță internațională, în fine, analfabetul de Ceaușescu;
- Plimbându-mă prin Brașov mi-am dat seama de marea crimă a comunismului, masacrarea unei bresle, arhitecții! Admiri tot ce s-a construit până în 1947 și te minunezi la ce oribilități s-au născut între 1947 și 1989. Un soi de stil bauhaus prost înțeles și aiuristic aplicat năpădește ici colo urbea, ca și cum la umbra barocului și-au ițit capul tulpini de bălării. Breasla arhitecțiilor, în înțelesul local, de breaslă a meșteșugarilor, a fost în anii comunismului victorios măcelărită sistematic și forțată la reconversie profesională, devenind nimic altceva decât o inginerie aplicată cu pseudo-valențe artistice.
Este rușinos și trist.
Din ce în ce mai mult, amintirea României Mari, îmi pare un vis ce nu a fost nicicând demn de aceste plaiuri, a fost mai degrabă decât o perioadă de mândrie națională, cât un accident al istoriei, o glumă, un experiment.