Interior de apartament contemporan, mobilat cu gust, fără extravaganțe. Roxana, 37 de ani, vorbește la telefonul mobil cu mama sa.
- ... deci, doar pentru matale, am păstrat telefonul ăsta fix. Altfel, de vorbit, nu vorbesc cu nimeni altcineva la el. Culmea, acum vorbesc cu dumneata la mobil, și nu la fix. Da, mi-am schimbat numărul, și de mâine începând mă suni doar pe numărul nou. Ăla de-l știai matale doar azi mai e valabil, azi e ultima zi. Ei, de ce l-am schimbat? L-am schimbat pentru că din nu știu ce blestem, vechiul număr era înfiorător de ușor de confundat cu telefonul unei nebune care a propus canonizarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt! Exact, domnitorul cu același nume! Și de 3 luni de zile sunt sunată încontinuu de tot felul de ziariști, televiziuni, blogeri, creștini ortodoxi practicați sau nu, care vor să vorbesc cu ei despre însemnătatea canonizării marelui și sfântului domnitor moldav! Așa că, sătulă de toate astea, mi-am schimbat și eu numărul, și dacă nu erai tu, mamă, îl anulam de tot (sună telefonul fix)...poftim, o iau de la capăt. Noroc că e pentru ultima zi, hai, te pup, mamă, și nu uita, de mâine mă suni pe numărul nou.
Închide telefonul mobil, trage aer în piept și răspunde la telefonul fix.
- Da?
- Alo, sărut-mâna, Apopostoaiei mă numesc și sunt redactorul șef adjunct prim de la săptămânalul Viața Independentă Suceveană, pot să vă i-au un interviu?
- (fals, teatral) Auleo, un interviu, mie? Dar cine sunt eu...
- Lăsați, lăsați, meritați din plin toată această atenție...
- Știu și eu? Să fiu sunată de un reprezentant oniric important...
- Oniric? De ce mă faceți, doamnă, onirist d-ăsta?
- Oniric, care se referă la vis, din francezul onirique, iar dumneavoastră sunteți de la săptămânalul... VIS, plutiți cumva deasupra noastră, a pământenilor...
- He, he, așa da, sunt onirist, dar mai ales redactor șef adjunct...
- Prim!
- Exact, doamna mea, dar uitați-mă pe mine și să ne întoarcem la dumneavostră. Ce idee măreață ați avut, cum v-a venit?
- Chestia cu Ștean cel Mare?
- Cel Mare și Sfânt, fie-i amintirea în veacuri răsplătită!
- Domnu Apopostică...
- Apopostoaiei.
- Așa, o să fiu sinceră cu dumneata...(conspirativ) Eu nu am vrut să se ajungă aici.
- ?
- Inițiativa mea a fost secvențial-colaterală efectului final. Eu am vrut să stârnesc biserica noastră, BOR-ul ăsta de la București, înspre o mișcare de amploare, demnă de mileniu 3 în care ne aflăm.
- Ce tot spuneți, doamnă?
- Dragul meu...care-ți e numele mic?
- Emanuel.
- Ce frumos, deci Manu, dragul meu, o să-ți spun tot ca unui duhovnic.
- Doamnă, mă emoționați și eu mă sperii ușor...
- Ei bine, eu locuiesc în București pe strada Hârlău, în sectorul 4. Și într-o bună zi, deși sunt doar o biată femeie, am avut o străfulgerare de geniu. Tocmai mă părăsise câinele meu iubit, Tomiță. Un alsacian corcit cu setter irlandez, de nici 5 anișori, și care a fugit în lume cu o maidaneză din vecini, o curvă d-aia cu cercel de plastic în ureche, cică, sanchi, e castrată. Castrată, castrată, dar năravul îi rămăsese intact, cățeaua dracului!
- Doamnă, vă rog...
- Ai dreptate, animalul tot animal. Îl îndopi cu dragoste și Pedigree și el face tot ce vede în casă. Tocmai ce-mi fugise din patul conjugal, Eusebiu. G. Eusebiu, o javră de bărbat care cum a dat de bine a fugit cu secretara de la birou, o pisicită d-aia de nici 20 de ani nu are, dar le știe ea pe toate, de zici că-i Mata Hari reîncarnată. Ah, și 3 ani m-am luptat pentru el! L-am divorțat, l-am ajutat să urce pe scara profesională, m-am sacrificat doar pentru el, preș la picioare i-am fost, iar el...
- Doamnă, dar ce treabă au toate amintirile astea cu domnul nostru Ștefan cel Mare...?
- Au, au! Căci în momentul în care m-am aplecat asupra mea, introspectând trecutul, prezentul și parțial viitorul, mi-am dat seama că viața mea fără de noroc, e cumva și fără de Dumnezeu. Mi-am dorit mereu să fiu femeia unui singur bărbat, a unei iubiri unice, și în ultimi 20 ani din existența mea, mi-a reușit chestia asta de fix 20 de ori! Câte o iubire unică pe an! Am tras atunci o concluzie, și aia unică și m-am speriat. Doamne, degeaba am făcut o facultate, sunt ingineră la ApaNova, apropo, că altfel tot o curvă sunt!
- Vai de mine, doamnă, dar ce tot spuneți acolo?
- Nu, nu mă apăra, știu foarte bine ce spun! Și exact, ai dreptate, nu sunt curvă!
- Așa da, și totuși care e legătura cu...
- (teatral) Sunt amantă!
- ?
- Sunt o amantă inconștientă, fără să-mi doresc așa ceva. Dar mai sideral este faptul că sunt o amantă, unde?
- Unde? În București?
- Pe strada Hârlău!
- Așa si?
- Așa și, spui? Bravos, Emanuel, și mai zici că ești moldovean...
- Bine, eu sunt de fapt bucovinean...
- Bucovinean, moldovean, ce contează, important e faptul că nu știi nimic despre Hârlău!
- Orașul sau strada ?
- Municipiul! (Tăcere prelungită.) Deci nu știi, ai? Ei bine, nu fi trist, nici popii de la BOR nu au știut mai mult decât tine și de aici toată nebunia asta. Dragă Emanuel, i-a spune-mi tu, de ce i se zice lui Ștefan, cel Mare și cel Sfânt?
- (vulcanic) De ce?! Ce întrebare e asta? Domnitorul Ștefan a fost cel mai viteaz și puternic om politic și războinic al sfârșitului de veac XV din Europa!
- Ho, ho, oprește-te. Mă, dar ce ușor te aprinzi...Altfel, tot ce spui are un dram de adevăr, dar e greșit profund.
- Greșit?!
- Indubitabil. Fii atent. Abia ce-mi dispărură din viață câinii de-i iubisem, Eusibiu și Tomiță, că o avalanșă de gânduri contradictorii mă cotropiseră. Ce sunt eu în viața asta a mea, la momentul actual? Om, cu verticalitate și morală ireproșabilă sau cârpă, fluturată de vântul destinului înspre cele patru zări, m-am întrebat sugerând soluția în același timp? Așteptâd răspunsul, în cap mi s-a inoculat o liniște nefirească. Îmi era dor de iubire ca unui pește de oxigenul din apă. Toată ființa mea sugea iubirea din orice ipostază. Dar tocmai fusesem părăsită și mestecam din nou grăunțele amare ale singurătății. Doamne, am zis, ce se întâmplă cu mine? Ispășesc un blestem sau mă târăsc un pe calea ferată a unui destin tragic? Întrebarea era prea complicată pentru mine și am început să căut un simbol ajutător printre obiectele din împrejurul meu. Sufrageria devenise un muzeu al celor dispăruți de lângă mine: litiera, castronul de mâncare și osul de cauciuc al lui Tomiță sau ciorapi, revista Magazin Istoric, numărul din aprilie 1985 și halatul bleu plaușat al lui Eusebiu. Toate erau inerte ca sufletul meu însigurat. Viitorul imediat îmi părea neclar, blur total.
- Doamnă, încetați că mă speriați și eu plâng ușor!
- (stil teatral a la Lucia Bulandra) Fericitule, în mine lacrimile se strecoară prin crăpăturile deșertului de vise imposibile și pe chipul meu nicio lacrimă nu se supune gravitației newtoniene...
În telefon se aud hohotele de plâns ale lui Apopostoaiei.
- Ei bine, m-am băgat pe mine însămi într-o ședință scurtă, și după ce am exclus nevoile sexuale din viața mea și a celor dragi mie, am rămas, pardon de expresie, în fundul gol. Devenisem calmă, dar tot nudă, însă eram dintr-odată superioară durerii omenești. Ajunsesem o cârpă cu verticalitate morală și cu o morală ireproșabilă fluturată de vântul destinului înspre toate zările posibile. Astfel, într-o clipă am înțeles tot. Eu, fără Eusebiu, sunt ca plomba fără măsea, adică o ancoră în propria-mi viață. Tomiță a fugit după proasta aia de Fetița, însă Eusebiu, ei bine, Eusebiu o fi fugit el cu copchila aia în lume, dar lucrurile nu erau asa clare. Priveam revista Magazin Istoric căscată indecent pe măsuța din mijlocul camerei, și mi-am dat seama de un mare adevăr. Eusebiu iubea istoria. O iubea stingher, adolescentin, ca un amator ce era, dar punea suflet, mult suflet. Era un fan declarat al lui Ștefan cel Mare!
- Wow, unbelievable!
- Da, chiar așa.
- Deci, dânsul v-a împins înspre acțiune...?
- Aproximativ. Dânsul de care amintești atât de ceremonios, avea alte gânduri de acțiune, toate indecente și numai în preajma locațiilor îmbibate de istorie ale domnitorului Ștefan. ”Hai, mami, pe meterezele cetății Sucevei, hai, mami, prin nu știu ce umbră de Voroneț”, cam ăsta-ți era musiu Eusebiu...
- Blasfemie!
- Se aprindea ușor, ăsta-i defectul lui. În fine, nu știu cum, dar în vidul ăla de sentimente al singurătății personale, se născu ca un fuior ADN, un melange de stări contradictorii. Ștefan cel Mare, Eusebiu, Voroneț, strada Hârlău...și din toate astea se desprinse bobocul acțiunii mele...
- Canonizarea marelui domnitor Ștefan!
- Canci! Greșit!
- Cum?!
- Exact cum îți spun. Of, că la fel de obtuzi au fost și popii BOR-ului. Când m-am dus în fața Mult Preafericitului și am început a-i spune eu de domnitor, de canonizare, de viața lui, ei bine, în nici 5 secunde preafericitul și gașca lui săriră să mă felicite, să mă pupe și să-mi spună că am fost punctul pe i într-o situație ce-i chinuia și pe ei de mult, canonizarea domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt!
- Păi, ce e rău în asta, nu vă înțeleg?
- Dragă Emanuel, hai s-o luăm încet. Ștefan era mare, pentru că?
- Așa se spunea în popor, era mare ca om politic...
- Greșit. Ștefan era un domnitor pe pattern de tătuc, nu mult diferit de contemporanii săi. Era grabnic vărsătoriu de sânge, ne spune cronicarul Costin. Deci, despre ce vorbim? Ideea mea este că adevărul explicației numelui său trebuie căutat în altă parte, într-o zonă mai... aproape de păcatul omenesc. Ștefan o fi fost el mic la stat și mare la sfat, dar cred, cu mintea mea de femeie, că era un fel de portarul Prunea avant la lettre.
- Ce?
- Zbura din floare în floare pe plaiurile moldave, și vorbim aici de Moldova Mare, y compris la Basarabie! Avea succes la femei și grație funcției, dar zic eu și unor cauze naturale, native. Ba chiar duc gândul mai departe și spun că erau și cauze educate. Nu știu, n-am cercetat scrieri venețiene sau occidentale din epocă, dar tare îmi-e mie că Ștefan cunoștea arta preludiului...
Apopostoaiei îngână sugrumat ceva neinteligibil.
- Mă gândesc că poate o fi prins vreun tătăr mai slobod la gură, și i-o fi spus ălă niște secrete asiatice, un soi de kamasutra versiunea demo sau spam... Ori poate că din contră, habar nu avea de preludiu, ca toți bărbați din vremea aia sau dintotdeauna, însă stăpânea perfect arta post-ludiului. Mai mult ca sigur, renumele de cel Sfânt de aici vine. Sigur trebuie să aibă tangență cu sferele înalte, atingerea Nirvanei, orgasmul suprem, antecamera îngerilor. Oamenii, femeile, pe vremea aia erau mai prostuți decât noi, cei de azi. Sau mai bine zis, erau mai naturali, instinctivi, netociți de educația instituționalizată. Ce e în gușă, și-n căpușă! Se simțea femeia sub Ștefan ca-n sânul lui Avram? Se simțea, atunci de ce să nu-i atribuie poporul și titulatura de Sfânt?
- Doamnă! Încetați cu blasfemiile astea! Titlu de Sfânt e pentru că a clădit biserici, a propăvăduit ortodoxia în Moldova! Nu v-a spus preafericitul toate astea când v-a auzit bătând câmpii cu atâta grație?
- Ba, chiar așa mi-a spus și preafericitul! Nu mai că eu consider că și el, și BOR-ul și matale greșiți. Ok, înțeleg că de Ștefan cel Mare nu te poți atinge, înțeleg că e cool să-l sărbătorești în fiecare an, pe 2 iulie, dar rămâne o chestie nexplorată cum trebuie.
- Care chestie?
- Femeile lui, amantele alea anonime, ascunse toate în umbra Rărășoaiei din Hârlău. I-au acceptat impeziozitatea, manierele bruște, i-au oblojit rănile sufletului și l-au întărit pentru viictorile de a doua zi. A fost atunci peste toți și peste toate și iată că astăzi, după aproape 5 veacuri jumate, tot el le ia caimacul. Eu de asta m-am dus la Patriarhie, să le cer o atenție un pic peste banalul zilnic și asupra tuturor nefericitelor astea care au suferit în preajma marilor oameni. Recită după mine: Madame de Recamier, Martha Bibescu, Elena Lupescu, Floriana Juncan. Au suferit odată pentru iubirea lor imposibilă, și au suferit încă odată pentru traiul sub oprobiul public generalizat ca un cancer la scară societății. N-am nimic împotriva lui, fă-l bulevard, comună, fă-l și sfânt cu zi în calendar, dar ridică măcar tu, biserică a celor mulți, un colț din voalul de ocări pus asupra nefericitelor astea. Doar și Isus ne-a spus cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra...
- Și ziceți că ar fi de bun augur o sfântă a amantelor ?
- Eu așa mă gândeam...să fie acolo o sfântă Rărășoaia pe 29 februarie, de exemplu...
- Mda, nu e rău, mai rar, doar în anii bisecți...
- Bașca facem și un joc de cuvinte, bisect-bisex...
- Da, și oricum se știe că amanta în general e o persoană peste medie, cu spirit ascuțit...
- Exact. Apropo, ai vreo amantă?
- E o propunere?
- He, he, hoțule, hoțule cum te mai arunci...
- Ar fi o prietenă apropiată...
- Cum adică apropiată?
- Adică ne apropiem doar când e bărbat-su la lucru în Italia, altfel nu.
- Aha, ești un om cu principii.
- Normal. Dar nici nu se face așa ceva, bărbatul ei e doar cel mai bun prieten al meu, am fost colegi de bancă în școala generală...
