PRO să fii, noroc să ai!

Ţin minte că prin 1977-78, oricum până în anii 80, mi-a căzut privirea pe paginile oficiosului PCF, l'Humanite. Era prin decembrie şi-l aşteptam pe Moş Gerilă. Deodată rămân uluit, pe la paginile de umor al ziarului dau de o caricatură foarte artistic realizată, şi văd o gagică goală pe post de Moş Crăciun. Era o Crăciuniţă sexy atât de banală astăzi, însă atunci, la cei 12 -13 ani ai mei şocul a fost pe măsură. Nu eram pudibond dar la aşa ceva nu mă aşteptam. Pentru mine moşul Gerilă/Crăciun era poziţionat undeva sus, inaccesibil glumelor, un fel de Dumnezeu.
Astăzi nu mai ţin minte care a fost reacţia părinţilor mei, dar sigur nu au făcut vâlvă, ignorând pagina în chestiune şi considerând că în aşteptarea exploziei pubertăţii un astfel de desen pare o glumă pe lângă efectul devastator al afişelor de pe cutiile Adesgo!
Astfel, ori de câte ori surfez pe paginele web ale acoliţilor lui Adrian Sârbu, în cazul de faţă site-ul Gazetei Sporturilor, ma gandesc la acei parinti care se bucura ca odraslelor nu pierd timpul pe site-uri xxx, ci din contra, avizi de nou, se desfata cu informatii sportive. Oare? La finele pagini web cei de la Pro isi fac "reclama" la toate celelalte site-uri ale lor, si niciun organism institutional si reprezentativ al statului roman nu ia atitudine. Foarte bine, cand e vorba de cresterea unui copil, mai degraba ne gandim sa reducem varsta de vot.

Tolontan

Ador curajul gazetarului Tolontan! Sub pana lui GSP-ul rupe mai dihai ca Expres Magazinul de odinioară, din corupta clasă politică.
Şi totuşi, tare mult mi-aş dori un articol (unic, nu serial) despre Dosarul I.C.A al Varanului!
Vise, mai repede mai dau bulgarii guvernul jos prin manifestări de stradă....

Metrou

În zilele acestea toată suflarea românească stă mută de uimire faţă de acţiunea vitejească a fraţilor întru atitudine balkan-mamaliski, bulgarii. Printr-o ciudată coincidenţă, vecinii noştri de la sud de Dunăre s-au stârnit ca ai noştri ăn ianuarie 2012 şi au dat jos guvernul. Gurile rele spun că în spatele voinţei populare ar sta undele radio ale Vo(d)cii Moscova...
Ador pornirili poporului, căci poporul Poporul nu greşete şi nu uită! O ia pe panta justiţie, justiţia rămâne pour toujours! De pildă, concetăţenii noştri, revoluţionari 2.0 (1.0 fiind generaţia revoltei din 89) din iarna lui 2012, s-au ridicat împotriva dictaturii de dreapta şi au ridicat apoi la putere dictatura stângii. Foarte bine! Acum stânga apropiată poporului a numit în frunte metroului bucureştean pe un gigel care nu îndeplineşte condiţile legale de accedere în funcţie. Aşa, şi?! E biped, are corpul acoperit cu păr, se înmulţeşte prin pui vii, e omul noi dictaturi? E! Deci, despre ce vorbim?
Poporul rămâne vigilent în continuare la derapajele puterii, se plimbă nestingherită cu metroul, iar mâine, daca va fi nevoie, va accepta şi un vraci sau alt şarlatan la căpătâiul său, cu bisturiul în mână, pe masa de operaţie.
Important este să fie de-ai noştri, nu de-ai lor!

Nea Ovi

Una din problemele societăţii româneşti de astăzi, dar practic de după 6 martie 1946, este aceea a absenţei modelelor umane. Fără acei vectori demni de urmat, societate "carevasăzică nu le are" şi atunci se maimuţăreşte, inventându-i. În special după 89 s-au autopropus comici vestiţi ca Păunescu sau Vadim, odată  pe ei înşişi, sau mai dihai, au propus la rândul lor pe alţi, creând un melanj de personalităţi din care nimeni nu a priceput nimic. A rezultat o struţo-cămilă nichitastănesco-tudorvornico-octavianpaler etc, etc...
Printre guralivii de serviciu în anunţarea noului Mesia din neamul românesc, Ovidiu Ioaniţoaia, nea Ovi pentru intimi, are întietate absolută. Aidoma altor condeie la fel de măiastre, şi dintre care ţâşneşte în faţă prompt alde George Stanca, nea Ovi îmbătrâneşte schimonosit, cocârjat sub mantia succeselor d'antan.
Într-o perioadă când România calcă-n străchini cu o dezinvoltură nefardată, nea Ovi lăcrimează la plecarea părintelui baronilor locali, Dumitru Sechelariu, Doru pentru apropiaţi, subalterni, târgoveţi, soldaţi, prostime, vorba dramaturgului. Citim şi înnebunim cum săracul Doru a plecat de pe lumea asta la fel de sărac precum a venit. Aflăm de gestul acoperit de modestie al marelui Porumboiu, aflăm şi multe altele, iar pe cele menţionate, ni le amintim noi foarte bine. Cum ar fi de pildă faptul că nici nu se răcise nea Nicu în cimitirul Ghencea şi poporul nu zicea nici "pâs" când Seche o făcea pe iubita lui mamă manager  la firma de transport în comun, ex-taxatoare pe vremuri la aceiaşi firmă. Din cauza unuia ca Doru, Bacăul se bate cu Vasluiul, Suceava şi Teleormanul pentru poziţia fruntaşă a celor mai sărace zone locuite din România. Graţie lui Doru italieni mai aveau un pic şi începeau să vorbească băcăuana.
Doruleţ a făcut ce a vrut inima lui într-o banală viaţă de om, nu a răspuns de nimic, nu a plătit pentru nimic iar acum la înmormântare cioclii rozalii de tipul lui nea Ovi îi deplâng dispariţia vremelnică dintre noi.
S-a mai dus un model Model.

Poziţia criticii

Noua izbândă a filmului românesc, petrecută la Berlin, a resuscitat discuţiile pro sau contra filmului românesc contemporan (noul val) premiat insistent peste tot, dar mai ales la concursurile exigente şi cu ştaif.  Premierea unui film românesc deranjează acasă pe foarte mulţi deoarece le şifonează teoria conform căreia România este o ţară invidiată de toţi occidentali, că doar ea a stat în mizerie şi sărăcie la porţile Orientului, oprind pe păgânii otomani şi lăsându-i altfel pe vestici să-şi construiască palate, universităţi, cultură. Bineînţeles, din atâta supărare este şi un pic de bine, deoarece mai toate scenarile filmelor premiate prezintă o Românie a perioadei post-revoluţionare, cu o societate dominată de umbrele ceauşismului şi despotismul luminat al lui Iliescu.

Dar ceea ce este frumos de contemplat rămâne schimbul de sentinţe asupra calităţii filmului de diferiţii comentatori ad-hoc. Exceptându-i pe alde Gorzo & Co, toţi ceilalţi (y compris moi!) nu sunt altceva decât spectatori vocali care au înţeles sau nu ceva din film. Filmele Noului Val Românesc nu pot fi explicate aidoma seriei Rambo. Contabilizări de genul celor dintre Arnold şi Stalone, care dintre cei doi a risipit mai multe gloanţe / metru liniar de peliculă nu-şi au rostul în analiză. Ar fi ca şi cum cineva ar contabiliza tăcerile din filmele lui Tarkovski cu cele ale lui Corneliu Porumboiu.

În momentul în care criticii de artă cinematografică recunoscuţi pe ambele maluri ale Atlanticului, nu ezită în a răsplăti cu Palme d'Or sau Goldener Bär filmul românesc, atunci, dificultatea percepţiei operei cinematografice se află de partea noastră, a spectatorului.

Şi poate aşa şi trebuie să fie. Nu putem să savurăm la aceiaşi intensitate cupetele lui Tănase şi gândurile lui Schopenhaurer. Nu putem şi nu e o ruşine. Nu putem fi noi înşine perfecţi aşa cum de altfel nu sunt nici regizorii noului val.

Fac pariu că viitorul film al lui Porumboiu jr. (sau Mungiu, Puiu etc) nu va avea dimensiunea artistică a unui al doilea Golden Rush sau Citizen Kane! Şi nu o va avea pentru că regizorii Noului Val "văd" şi-şi imaginează proria artă peste nivelul de înţelegere actual al spectatorului comun de film. De aceea e nevoie de o emancipare a spectatorului, de o upgradare care nu exclude filmul de tip hollywood, dar nu-l face suficient pentru un nivel superior. 
Pentru mulţi va fi trecerea de la bastonaşe, la proproziţii simple...
Ar fi interesant de analizat rolul şcolii (IATC) în formarea Noului Val de regizori români, şi totodată de analizat din nou, rolul şcolii româneşti în adaptarea programei şcolare la noul trend artistic românesc. Sunt pregătiţi elevii români (liceeni) de înţelegerea acestor filme? Profesorii care le-ar preda o aşa modificare de programă sunt şi ei pregătiţi la rândul lor?
Sau trăim în continuare în 2 Românii, una internă, ascunsă în umbră şi alta luminoasă, agăţată în vitrină?

PS Felicitari CNC! 

Libidou

Totul a început odată cu iniţiativa-şantaj a întreprinderii noastre falimentare, prin care se condiţiona plata şomajului tehnologic de participarea la un curs de introspecţie personală, seminar condus de un grup de rude de grad I şi II ale directorului nostru. Seminarul a început furtunos şi s-a încheiat într-o dulce amorţeală bahică. Totuşi, prima şedinţă a fost ca la carte. Am fost invitaţi să pescuim câte un bileţele dintr-un bol, să-l citim şi să ne gândim la un răspuns până data viitoare. Bineînţeles că data viitoare a însemnat un motiv de deturnare a scopului seminarului, toţi participanţii contribuind cu băutură, mâncare şi voie bună, până la limita superioară a dezinhibării, la o atmosferă propice pentru sărbătorirea sfârşitului de an sau chiar al Lumii.

Mie mi-a căzut ca temă de introspecţie: "De ce nu mai am libido?" Am căzut subit pe gânduri. Mulţi colegi de ai mei au început să râde de noua mea morgă exterioară şi m-au informat că sunt prost cu spume, deoarece biletul extras de destin era adresat de către inginerul şef către o junioară proaspăt angajată în secţia lui. Răspunsul sau variantele de răspuns la o asemenea nebuloasă existenţială trebuiau să cadă în sarcina junioarei, şi nu a unui măgăr bătrân ca mine.

Şi totuşi...recunosc că după acest incident nu am mai fost om, sau cel puţin nu am mai fost cel de dinainte. De o anumită perioadă trăiam pe viu morala unui banc cu ardeleni: eu şi pot, şi vreau dar nu înţeleg de ce e graba asta! Chiar aşa, de ce nu mai am libido? Pentru că tot eram în şomaj tehnic şi aveam timp berechet, am început să sap pe net după desluşirea remediilor pentru libido, şi implicit salvagardarea căsniciei personale.

Cică alcoolul face bine, la mine nu a funcţionat. După vreo câteva întâlniri cu băieţii, nevastă-mea nu m-a lăsat să-i arăt schimbarea în bine a libido-ului meu deoarece m-a culcat ba pe balcon, când ploua sau ningea, ba în faţa uşii de la intrare. Am început să beau individual impus în cămară, dar nici aşa nu mi-a fost apreciat rezultatul final. Am aflat că dacă faci un duş înainte de culcare, libidoul apare pe nesimţite. Deşi nu era ziua mea de îmbăiere, am început şi acest exerciţiu. Odată ajuns în baie, mi-am adus aminte că instalaţia e stricată. Din păcate, mi-am adus aminte de această problemă după ce mă dezbrăcasem, iar frigul din baie nu făcea deloc bine libido-ului meu. După cinci minute de nuditate glacială mă simţeam frigidă... N-am disperat, a doua zi am chemat instalatorul, şi am început o fază nouă, consumul de ciocolată. Soţia mea a apreciat schimbarea, decât un soţ beat în cămară, mai bine unul plin de ciocolată la gură şi un instalator harnic în baie. Din păcate, libidoul se stârni mai greu în comparaţie cu reactivarea durerilor mele de măsele. Am oprit cura cu ciocolată şi am ales metoda detensionării afective. Am început să fac jogging prin cartier, iar la întoarcere culegeam de prin grădini câteva flori pentru soţia mea. Împleteam regenerarea fizică cu cea sentimentală. Gestul meu fu apreciat superior de către soţia mea, însă libidoul se stârni mai greu decât câinii fără stăpâni ce preluaeră în grijă şi apărare florile din grădinile cartierului. Joggingul meu se transformă în cursă de supravieţuire. Înfrânt trecui la o nouă cură. Alimentară.

Cică aromele unei fripturici de miel sau viţeluş, se pot transforma în adevărate vocalize ale sirenelor lui Odiseu, întru chemarea libidou-lui la viaţă. M-am dus în piaţă, am discutat cu negustorii şi m-am înfiorat când am aflat că sortimentul de miel se numeşte Azorel, iar cel de vită, Murgu. Deşi îmi ofereau la un preţ foarte apetisant o halcă de vită adusă tocmai din Spania, Rocinanta, mi-am schimbat cura pe nuci şi creveţi. Nuci am găsit, dar pentru creveţi a trebuit să merg la mall-ul alimentar din cartieri.

Ei bine, cura cu creveţi a dat rezultatele aşteptate. Libidoul mi s-a întors mai învârtoşat ca niciodată! În culmea savurării îzbândei nu mi-am dat seama că de fapt libidoul mi se activa juvenil doar în preajma gingaşei casiere de la mall, Otilia, şi nu din cauza curei mele  asidue de creveţi, iar pe de altă parte, bucuria imprimată pour eternite pe chipul soţiei mele nu venea ca o reflexie a libidoul meu renăscut, ci dinspre şarmul tânărului, dar harnicului nostru instalator.

Într-un final, musculosul logodnic al Otiliei pe de o parte, şi apriga nevastă a harnicului instalator au intervenit cu mijloace specifice asupra basmului meu real, şi ne-au întors pe nevastă-mea şi pe mine, unul către celălalt, redescoperindu-ne cu umbra vinei deasupra noastră.  Astăzi încet, timid, redescoperim primii paşi de odinioară. Precum polenul unei flori presărăm în preajma noastră versuri de iubire, mângâieri şi ocheade, iar din umbra acestor gesturi, izbucneşte maiestos libidoul renăscut.

Mă simt iar bărbat, îndrăgostit.

Happy Ballantines Day

Raspunsuri de tip corporate

Mai zilele trecute am aruncat o întrebare celor de la UPC:

As vrea sa-mi spuneti de ce eu, client din Bucuresti, trebuie sa am 10 posturi TV si 2 radio maghiare, si nici unul din Republica Moldova?

Răspunsul celor de la UPC a fost prompt si politicos. Problema este că deşi poartă o semnătură de "fiinţă umană" (Graur jr. dixit), răspunsul este de un general-applicability, ceva de speriat!

 Va asiguram ca vom tine cont de sugestia dvs privind introducerea canalului .... in grila noastra de programe si ca aceasta va fi inclusa in planurile noastre pentru viitor. In masura in care inregistram solicitari in acest sens si din partea altor clienti, speram sa o solutionam favorabil.

Am cerut programul tv "..."? Nu, şi de fapt răspunsul personalizat la destinatar şi expeditor, este doar o formă de reacţie condescendentă, dar mai ales e vorba de un politically correctness prost înţeles. Într-o societate care nicicând nu a excelat la materia Relaţii cu Publicul, un astfel de răspuns (de la o firmă importantă  în domeniu, cât şi la Ministerul Finanţelor!- taxe, etc) pare mai degrabă un mângâiat pe creştet domol, adresat unui exaltat de isteria steagurilor secuieşti.
Păcat, o firmă mare presupune şi reacţii pe măsură. Câteodată nu e îndeajuns doar răceala investiţiilor, mai e nevoie şi de căldura feed-back-ului furnizor - client.
Totuşi, 14 februarie ar trebuie să ne facă mai buni, nu?

Acces Direct si sponsorii

Corso

Sâmbătă seara am pătruns ca printr-o poartă virtuală Portal (jocul PC) în cinematograful Corso, din inima Bucureştiului. Odată trecut de portal, m-am trezit subit în ianuarie 1989 sau chiar mai târziu în Epoca de Aur. Afară erau 0 grade Celsius, iar în sală aveam avantajul că nu mă bate vântul, în rest... De-a dreapta ecranului se afla un hidrant, care respecta toate indicaţiile şi normativele PSI în vigoare azi, dar şi în 1989. Din spatele geamului mat (vopsit cu alb 13) un bec de cel puţin 60W răzbătea voiniceşte prin întunericul specific sălilor de cinema. Lucşilor răspândiţi cu atâta dărnicie li se alăturau şi alte mici surse de lumină (şi căldură!) ce indicau curajoase amplasarea uşilor de ieşire în caz de urgenţă.
Începe filmul, începe distracţia!
Jumătate de ecran se vedea clar, jumătate nu. La un moment dat, în patosul acţiunii, apare un baraj format din maşini de poliţie. Mă uitam la ecran şi râdeam. Ai fi jurat că pe maşinile alea titulatura de poliţie a fost pictată de vreun bâlbâit: PPPP...OOOO...LLLL...I, C, E. La finalul filmului un spectator întreba cu voce tare, sarcastic desigur, "De ce oare nu ne-au dat şi ochelari 3D?!"
Mi-am dat seama că peste nişte ani, o să mă pot întâlni la vreo manifestare anti-guvernamentală cu proiecţionistul filmului de sâmbătă, care pensionar fiind, o să-mi spună mie sau o să se plângă în direct pe la vreo televiziune despre cât de mult şi profesionist a muncit el ca proiecţionist, şi ce pensie mică are acum!
Seara petrecută în cinematograful Corso a fost un amestec ciudat de prezent şi călătorie în timp. Am părăsit sala închipuindu-mi că salariaţii cinema-ului sunt plătiţi de ICR sau fac parte dintr-un fan club Marga, deoarece altfel nu se putea explica expoziţia de calorifere amplasate de-a dreapta şi stânga sălii, toate radiind căldura abstractă a artei neînţelese de vulg.
Spectatorii erau tipici pentru o seară de sâmbătă. Cupluri de tineri îndrăgostiţi, ce se încălzeau din motive hormonale, dar şi de supravieţuire a speciei, păreau pierduţi prin cotloanele sălii de cinema.
Paradoxal, frigul devenise preludiul Sf. Valentin!