Palatul Cantacuzino

Weekendul trecut am vizitat Palatul Cantacuzino de la Busteni. Nu stii de el pentru ca se afla, ca atatea alte atractii turistice, intr-un fel de anonimat semi-underground. Chit ca oficial se cheltuie bani frumosi cu promovarea Romaniei turistice, pentru astfel de atractii muzeistice trebuie sa dai dovada si de aptitudini detectivistice (sic!). Dupa ce am vazut indicatorul inspre castel (multumita faimosului ambuteiaj de la Busteni!), am surfat pe net dupa informatii si ceea ce am aflat m-a indemant sa-mi iau familia si sa vizitam acest castel. Si efortul a meritat!
Tot ceea ce am vazut m-a facut sa ma gandesc la o latura putin discutata, si anume, cine au fost acei anonimi curajosi din perioada de inceput a comunizarii Romaniei? Acest palat a fost din 1947 spital TBC, si s-au gasit cativa sau poate doar un singur curajos incat prin actiunile sale sa salveze aceasta comoara istorica de la pieire. Tavane, seminee, usi monumentale sau picturi au fost salvate prin metode simple (acoperite cu panze, vopsite cu vopsele de ulei etc) si astazi dupa 70 de ani de comunism le putem admira sau ce e mai important pot fi readuse la viata prin restaurări relativ simple (pentru cercetatorii specializati in astfel de lucrari).
Ce ar fi fost daca palatul ar fi fost sediu CAP? Brrr, nici nu vreau sa-mi inchipui asa ceva!

Paralia Olimpic Beach

Statiunea Olympic a localitatii Katerini reprezinta pe de o parte visul de aur al localitatii romanesti 2 Mai, asta in cazul ca totusi cineva (primarie, consiliu judetean, ministerul turismului) doreste sa faca din satul romanesc un asemenea exponent de varf al doctrinei de succes a turismului rural, si pe de alta parte reprezinta punctul de convergenta al turismului post-comunist al tarilor membre CAER: Ungaria, Romania si, mai ales, Serbia.

Nu stiu cum s-ar putea descrie realitatile vietii agitate, contemporane, grecesti dar un mic tratat de observatii sociologice despre urmasii Iugoslaviei s-ar putea derula lejer. Paralia Olympic Beach este substitutul vremelnic al Kosovo-ului pierdut. Aici sarbii sunt ca la ei acasa, iar sentimentul de deja-vu care te incearca la orice pas este acela al imaginii din anii 70 a statiunii Mamaia. Sunt multi, galagiosi, cu copii multi in jurul lor, stand la plaja pe cearceaf si mancand de la pachet, imuni la toate ofertele estivale dimprejurul lor: sezlonguri, umbrele, bauturi racoritoare evident toate contra-cost. Daca despre copii nu ai ce sa spui, copii sunt copii indiferent de nationalitate, banalitatea femeilor te intriga un pic. Par invaluite intr-un val de absenteism estetic, neatragandu-ti privirea cu nimic. Dar daca ele sunt anonime, ei, sarbi sunt asa cum ii stii din legendele nescrise ale admiratiei lui Vadim si Cornel Dinu, inalti, bine claditi si mai ales plini de cicatrice. Gandul iti zboara imediat la recentul lor razboi, insa indiferent de natura explicatiilor cicatricile sunt pana la un punct socante.

In rest, viata de zi cu zi a Greciei, respectiv a grecilor, nu pare sa dezvaluie marile tragedii socio-finaciare pe care le cunoastem acasa, din informatiile tv. Se poate sa fie si departarea de epicentrul grevelor, Atena, se poate sa fie si lenea specifica concediului, astfel incat reactile la stimuli externi sa fie mai mici, mai molcome.

In scurte reprize, am navigat prin presa romaneasca, via wi-fi. Impresia general puternica care mi-a ramas dupa scurta revista a presei a fost aceia in care eu, ma aflam la zidul exterior al unui spital de nebuni, saream pe loc si reuseam sa prind franturi din grozaviile ce se petrecea in curtea spitalului: Basescu nu a retractat injurile aduse Regelui...Dragomir si Becali se injura ca la usa cortului....Rapid a batut pe nu stiu cine la fotbal...etc, etc.

Am parasit plajele Greciei rasunandu-mi in urechi ecoul galagiei publicitare a vanzatorilor ambulanti de gogogsi: Ia goagoasa, neamuleee….Elalukumeneeee…Donuts….Elalukumeneee