joi, 15 octombrie 2009

Quentin


Pe 8 octombrie 2009 am fost actor pentru intaia oara, pe scena profesionista si in fata unui public in carne si oase. De fapt, bineinteles, am fost doar partenerul mut, forma fizica a unui personaj, pielea sau armura formei lui.
Am fost Quentin. Eram personajul secundar principal al piesei in care excela Ionela Nedelea. N-ai auzit de ea pentru ca face parte din acei anonimi celebri ai scenelor de provincie, ai scenelelor altele decat Bucuresti.
Dna. Nedelea m-a fixat in scenografia jocului ei si totodata a focalizat atentia publicului asupra mea, existand destule momente in care in fata tuturor eram doar noi doi. Ba chiar in clipele cand alegea alt personaj din public ceva parca nu se lega in derularea piesei. In fine, asta credeam eu in momentele alea…
Despre piesa nu sunt multe de spus, este una dintre acele reprezentatii in care actorii se simt excelent, a fost un one-man show veritabil, si in care publicul trebuie subjugat si tarat prin toate cotloanele piesei. De obicei este o incercare dificila, si izbandesc doar actorii care au deja un bagaj suficient de admiratie si respect. Ionela, da, imi permit sa-i zic asa, pare a fi o celebritate locala, oricum piesa a avut acel aer de clandestinitate, de intrunire a partizanilor pe vreme de razboi sau sectanti din orice veac. Nu eram mai multi de 20 in sala, si exact ca si la alt teatru de provincie, la Iasi, aplauzele au venit doar la final de spectacol, insa indestulatoare, har Domnului! Trei bisuri!
Ar mai fi multe de spus, dar ca intr-o ceata confuz-difuza, realitatea si imaginatia se intretaie fara granite cognoscibile, si astfel totul devine un melanj din care nu mai inteleg nimic. Raman doar concluzii aiuritoare, iar viata, vorba oricarui fotbalist roman in activitate, merge inainte, nu?
Acum cand scriu, sunt ametit, si imi staruie in mine ideea ca intr-o viata viitoare sa fiu mai atent la ce-mi doresc si la ce pot sa realizez. Acum, undeva, ceva nu se leaga….

vineri, 22 mai 2009

Protest Liga Amantiilor Liberi

Domnule prim-ministru, eu, V. R.-a.k.a. 14” (imi dau doar initialele din motive pe care le veti intelege doar daca parcurgeti acest protest public) cetatean al Romaniei, de sex pronuntat masculin protestez vehement in numele unei bresle nerecunoscute oficial de statul nostru (ca de altfel de niciun stat, inclusiv ONU), si anume: meseria de amant.
Aceasta indeletnicire veche, aparuta imediat dupa divizarea muncii (mai exact imediat dupa ce oamenii au descoperit vanatoarea si femeile munca casnica) se afla la granita dintre mult hulita prostitutie si invidiata profesie de psiholog. Caci ce altceva este martirajul nostru, decat parapsihologie cu pantalonii in vine la capataiul unor doamne cu evidente dizabilitati de comportament intim-conjugal. Astfel abnegatia noastra nu este doar nerecunoscuta oficial, ci ne exercitam apostolatul intr-un background primitiv demn de oamenii cavernelor sau incarcat de mister si pericol gen Bond, James Bond.
Obscurantism si falsa pudoare, iata alfa si omega intre care suntem obligati sa ne ducem zilele, dar mai ales noptile. Blestemati de destin sa ne ducem crucea unui suflet poetic si eminamente sensibil la greutatile semenelor noastre, iata deci ca nu regasim ca raspuns al afectiunii noastre intelegerea forurilor conducatoare ale statului, si doar barbati suntem cu totii, ce dracu!
Daca de la neveste (de soacre nu mai amintim, ramanem cu discutia la regnul uman) nu avem mari asteptari in vederea intelegerii coeziunii de moment dintre noi si vecina de palier, sau intre noi si presedinta asociatiei de locatari, noi si sefa de la birou, noi si politista care ne-a amendat, noi si etc, ei bine de la Dvs, musai trebuie sa ne intelegeti. Credeti ca martirajul nostru este facil? Gresiti daca raspundeti da. Nevasta Dvs, nu iese din casa daca nu se asorteaza verdele de la fusta cu galbenul de la pantofi, si atunci cum credeti ca reactioneaza cand proportiile din perioada logodnei, 90-60-90 se transforma la nunta de dantela (13 ani) in 90-120-100? Mai aveti liniste in casa? Mai puteti pune linistit capul pe perna fara sa raspundeti incontinuu la obsedanta intrebare: Ma mai iubesti? Si chiar daca raspundeti afirmativ, vine intrebarea fara raspuns: De ce? Ei, si aici intervenim noi, amantii. De acum intervine rolul si menirea noastra, sa iubim femeile la modul maiorescian, cu fond, fara fond, forma sa fie! Acum e momentul nostru de big bang, doar Noi devenim perna pe care capsorul ei se va odihni povestiindu-ne tot ce a patimit de la lumea asta rea si nerecunoscatoare ce o inconjoara, doar Noi vom deveni mereu amantii usor natafleti, chiar daca dotati, care facem ce facem si mereu pierdem in fata sotilor unici si inegalabili. Si asta nu este tot, mergem asiduu la sala, ne sculptam trupul, memoram si imbunatatim continuu kamasutra, frecventam saliile de lectura ale Academiei Romane, memoram pasaje intregi din cei mai cunoscuti poeti romanticii ai omenirii, dupa care luam lectii de dictie pentru a putea declama in perioadele de refacere intima pasaje din Eminescu, Baudelaire sau Puskin, memoram refrene indragite din perioada anilor de domnisoara a doamnei in cauza, dar cate nu facem…Reparam prin casa ce se mai strica deoarece el, stapanul casei, nu are vreme de asa ceva, de abia isi gaseste timp sa bea bere cu amicii…Facem meditatii cu copilul, costumati fiind in varul de al 9-lea, Vasile….
Deci, in concluzie lucrurile nu mai pot continua asa! Suntem oameni cu pregatire peste media nationala si sud-est europeana, cu investigatiile medicale la zi, mai toti cunoastem doua, trei limbi straine de larga circulatie, ne neglijam viata personala, suportam corectii fizice in caz de necesitate, ne ducem existenta in conditii de semi-clandestinitate, ne asumam in fata sotilor incornorati rolul de pampalai.
De aceea, domnule prim-ministru, va somam sa ne recunoasteti statulul social, caci cata vreme un trai mizer si o existenta obscura?! Si dupa cum ii spunea regelui Carol I, Lascar Catargiu: Aiasta nu se poate, Maiestate, asa si noi astazi urlam din mii de piepturi anonime, aiasta stare de lucruri nu mai poate continua!
Vrem pensie! Vrem recunoasterea anilor petrecuti prin dormitoare, pe sub paturi, prin sifoniere, atarnati de lampadare, zgribuliti pe balcoane etc, vrem ca tot acest timp sa ne fie inregistrat in cartea de munca! Vrem sa existam in Nomenclatorul de Meserii, nu numai al Romaniei, ci al intregii Uniuni Europeene! Vrem recunoastere oficiala, noi nu lucram pe centura, noi nu stricam casele oamenilor, din contra! Nu uitati, stimati domni politicieni, fara noi, milioane de copii ar fi fost orfani de un parinte sau ar fi trait drama divortului!
De aceea, si din multe alte motive, daca nu ne raspundeti pozitiv la doleante, vom protesta public, manifestand pasnic pe acoperisul de la Bamboo!
Cetateni, ignorati ignoranta guvernului si sprijiniti-ne!
Votati online la www.petitiata.ro/petitie-online.php?t=24


PS Protestul nostru continuu va dura pana la orele 18.30-19.00 dupa care mergem la o bere…

miercuri, 7 ianuarie 2009

Piata Unirii Timisoara





Pentru un bucurestean, descoperirea frumusetilor patriei ramane o aventura fara egal.


Bucurestiul nostru, micul nostru Paris, atat de frumos si artistic ciuntit de mea Nicu, agonizeaza si astazi la 20 de ani distanta de decembrie 1989 in regasirea propriei identitati estetice.


La Timisoara, si nu numai, am gasit neschimbate si neinfluentate de fel de trecerea comunistilor prin viata Romaniei, imagini vii ale unui trecut puternic. Prin tara Ceausescu nu a reusit sa-si pogoare suflul arzator al modificarilor arhitectonice (desi poate Targovistea sa fi fost un pic atinsa...) la fel de eficient pe cat a reusit in Bucuresti.


Intr-o seara de decembrie friguros si fara zapada, am descoperit Piata Unirii. Incovoiat de frig si impins de un vanticel mai mult decat racoros, am patruns de pe stradutele convergente pietei si m-am oprit mirat in loc. Pentru o clipa am crezut ca sunt la Salzburg sau oricare alt burg austriaco-germanic pe care-l vreti drept comparatie...


Am strabatut piata necontenind sa fiu uimit, desi eram mai mult contrariat ca despre Timisoara nu retinusem decat imaginea centrului orasului, cea dintre Catedrala Regelui Mihai si Teatru, toate legate de evenimentele din decembrie 1989, iar despre piata nu aveam nici cea mai mica stiinta.


Uimirea mi s-a topit in suparare, mi-au revenit in memorie si cazurile Brailei sau Iasului, alte orase incarcate de istorie, dar lasate in paragina. Cel putin in Braila mi se pare criminala indolenta autoritatilor referitoare la trecutul arhitectonic al orasului. Ce case au construit bogatii armatorii greci pe vremuri, ce palate...lasate toate astazi vraiste sau insuficient reabilitate...


Dar poate ca devine obositoare referinta continua la autoritati locale si agenda lor de activitati. Mai important mi se pare faptul ca in jurul nostru traieste o Romanie interesanta (si frumoasa) pe care ori nu o vedem ori nu stim sa o punem in valoare.

Cred ca suntem prea obositi cateodata si prea preocupati de prezent, de viitorul ce sta sa vina, oricum inca nu putem delimita clar initiativa sociala (individuala sau de grup) de umbra voluntariatului hei-rupist al propagandei comuniste.

Apreciaza: