Si realitatea imaginara se supune corectitudinii politice...

Nazi Grammar!

Dilema Irinuchii

Hartiuta V.V.D.

unteatru

Am fost să văd O noapte furtunoasă la un teatru, Unteatru, pentru Bogdan Cotleț și Richard Bovnoczki și am plecat fermecat de Alina Berzunţeanu și mai ales, Francisca-Mihaela Trofimov!  De fapt, după ce am văzut piesa în viziunea celor doi Grosu, Andreea și Andrei, am rămas uimit pentru a nu știu câta oară de geniul caragialian. Cred că România până să se tragă din daci, se trage sigur din Caragiale! A fost emoționant să auzi ecoul stins al murmurului fiecăruia dintre spectatori, murmur leneș de incantație bizantină, acompaniind ca o umbră supusă replicile binecunoscute ale textului caragialian.

Zița

Clou-ul piesei/concepției regizorale a fost acela de a deforma imaginea arhicunoscută, școlărească, a personajelor nopții furtunoase. Totul se desfășoară pe o scenă simplă, dominată de culoarea neagru, personajele sunt îmbrăcate în negru (cu câteva excepții), așa încât o inscripție făcută cu o cretă pe un perete negru și imaginația spectatorilor asigură pe deplin scenografia spectacolului. Aminteam de cele câteva pete de culoare, ei bine, una este Zița (Francisca-Mihaela Trofimov) care este opusul Floricăi Demion din 1942, fiind de fapt o Nikita (Mihaela Ispas) a lui Dan Diaconescu, agresivă, ultra-independentă și costumată într-un orange-prison break eclatant! 

Rică Venturiano al lui Richard Bovnoczki  se distanțează atât cât îl lasă personajul de jocul clasicizat al lui Beligan/Mălăele, și oferă o alternativă în aceeaşi cheie dramatică, un Rică patriot, dar fricos ca un pui de Crevedia (e îmbrăcat în galben pai!), ud pentru că a căzut într-un butoi de pe schelele casei de la numărul 6 sau doar transpira abundent, în fine, rolul său e închegat, rotund, și vedem pentru întâia oară un patriot ce recită psalmi în maghiară!

E greu să lupți cu performanțele actoricești ale înaintașilor, iar regia spectacolului nu-și propune o asemenea luptă ci doar un joc alert, condensat, cu spectatorii în primul rând, și rezistența lor la imaginea osificată a capodoperelor naționale. Caragiale, aidoma lui Eminescu, ațâță mereu generațile succesive de artiști în a-l redescoperi, fie prin actualizări la vremurile contemporane, fie prin configurații întortocheate, aproape rebustitice ca spectacolul de la Unteatru. Și lor le-a reușit! Știi piesa, o visezi chiar, și ești surprins mereu de alternanța scenelor.

Rică Venturiano

Revenind la distribuție, amintim de Veta Alinei Berzunţeanu, care pastrază ceva din linia dramatică a Mariei Maximilian, aducând totuși căteva tușe apăsate în relația știută de toți cu Chiriac. Scena cu Zița, face-to-face este memorabilă prin controlul graduat al conflinctului! Chiriacul lui Liviu Pintileasa se înscrie tangențial în schema aplicată la Zița, Chiriac fiind acum un personaj opus atitudinii macho a lui George Demetru sau Dan Condurache. Bogdan Cotleț (Nae) sau Cezar Antal (Titircă) își îmbracă persoajele în aceleași veşminte binecunoscute ale operei caragialiene, asta neînsemnând că sunt banale sau plicticoase! Spiridon (o altă pată de culoare, roșu) reprezintă o supriză de opțiune aleasă, prin joncțiunea de la copilul din Caragiale, la septagenarul (interpretat firesc) de Constantin Cojocaru!

Da, spectacolul de la Unteatru este o reușită, deși personal (sic!) aș fi lărgit scena prinderii lui Rică V., incluzând și celebra scenă a citirii articolului din ziar. Astfel, scena cu pricina a fost transformată într-un monolog de final al lui Cotleț care lasă impresia de încheiere grabnică a piesei, o activitate ce trebuia bifată cumva...