Deziluzia

Ceea ce se întâmplă acum cu Mircea Diaconu, nu este altceva decât un reality-show din spatele Actorului. De ar fi fost doar sceneta cu Toma Caragiu și rolul hotelierului din Secvențe de Alexandru Tatos, și Mircea Diaconu tot ar fi fost un actor deosebit al teatrului românesc. S-a dus în politică... din păcate... și-a părăsit personajele și a rămas sub reflectoarele atenției publicului el, cetățeanul anonim cu ideile sale politice duplicitare, neclare, dubioase.
Privindu-i cariera post decembristă mă gândesc cu groază la ce deziluzie aș fi trăit dacă Marele Toma Caragiu ar fi prins perioada anilor 90 (ar fi avut abia 65 de ani!) și cu background-ul său politic din anii 50 ar fi fost fan Iliescu sau naiba mai știe ce...
Nu ridic piatra înspre Mircea Diaconu, mi-l închipui în continuare Mateiaș Fabulistul...

Razboiul impotriva Rusiei

Cronica de film

Când se la seara peste București sau Metabolism - Pe la vremea clasei a XII-a, înainte de bacalaureat, tata, Dumnezeul să-l ierte, m-a întrebat ce vreau să mă fac? Naiv i-am răspuns, actor! Nu e bine, mi-a răspuns, tu nu ști că toți actorii sunt bețivi și toate actrițele sunt curve? Nu, nu știam. Ei bine, iată că peste decenii, un regizor român parafrazează cinematografic vorbele tatălui meu. Filmul lui Corneliu Porumboiu este o monedă cu două fețe, pe de o parte este un film strict pentru fanii lui înrăiți, filmul fiind de fapt un soi de ciornă a unui viitor testament artistic (iată cine am fost, ce am vrut, ce am reușit, etc), și pe de altă parte prin dezvăluirile puțin onorante la adresa breslei actorilor (chestie de moralitate) filmul dezlănțuie o competiție fulminantă între toți criticii de film de-al lăuda și ”descoperi” tot felul de înțelesuri absconse.
Filmul este o experiență, și mi s-ar părea suculent de atractiv un documentar de tipul ”making of”. 7/10
Domnișoara Christina - După jucăușul ”Bună, ce faci?”, regizorul Alexandru Maftei propune această adaptare după Eliade. Filmul are un plus mare în ceea ce privește imaginea (felicitări, Radu Aldea!) și parțial selecția distribuției. Minusurile filmului vin dinspre distribuție. Actorul principal, Tudor Istodor eșuează în tentativa sa de clădire a personajului Egor. Cred că ar fi fost un foarte bun actor din perioada mută. De altfel, toți actorii dau dovadă de foarte multă expresivitate (poate și datorită lui Radu Aldea), însă când deschid gura...cămin cultural, nu altceva. Singurul actor din distribuție care-mi pare credibil în rol este Ovidiu Ghiniță (Nazarie). Personajul său este puternic conturat, radiază naturalețe și firesc. E de amintit și faptul că pentru prima dată într-un film românesc, un copil îmi pare a avea un joc artistic (aproape) normal, necrispat sau fals, e vorba de Ioana Sandu (Simina).
Altfel, derularea povești este fluidă, deși finalul pare a fi din alt film decât începutul filmului! Filmul începe cu agonia lui Egor, rob al bletemului Christinei de a o iubi fără scăpare, însă finalul filmului se precipit și nu închide în buclă această concluzie. Păcat. 6,5/10

Men sana, in corpore sana!

Mai zilele trecute, la buletinul de știri al TV5, calificarea echipei PSG în semifinalele Ligii Campionilor, (după 3-0!) era dată într-un singur minut de emisie, și ăla de final. În Patria noastră, în același moment, televiziunea de sport, Sport.ro, dezbătea preț de minute bune epopeea inelului de ureche al lui Răzvan Lucescu și Adrian Mutu! Ăsta era nivelul de informație și dezbatere cerut insistent de telespectatorul român, de cetățeanul anonim al milioanelor de componenți ai Republicii Rating și Share!

Tragedia în această comedie umană pe care o trăim zi de zi în Patria nostră este aceea a faptului că vârfurile de lance ale îndobitocirii naționale sunt reprezentate de oameni tineri. Concetățeni care la Revoluție erau țânci sau poate nenăscuți.
Dar dacă de la un Cristoiu, Nistorescu sau Ioanițoaia prea multe speranțe nu ai de ce să-ți pui, toți cei ca ei fiind hârșâiți prin glodul a ceea a fost gazetăria de partid, PCR sau UTC, ori poate nu te mai miri la tâmpenile unuia ca Geoană sau Oprescu, știindu-le obârșia de eminenți copii de securiști, noua generație de gazetari audio, video sau scris te înspăimântă de-a dreptul!
Viitorul sună tragic! Odată cu isteria legată de pușcăria clanului Becali sau a lui Gică Popescu & co, toate televiziunilor au luat-o la vale, dezvăluindu-și adevăratele ”caractere formatoare”. Un astfel de speciment este și Marius Chican, un nevertebrat din tagma celor de la sport.ro, care se face preș în fața tuturor gogomăniilor debitate de, par egzamplu, Mitică Dragomir (dar nu numai, desigur). Te uiți la Marius (sau Ioana Cosma, sau Lucian Lipovan) și te întrebi dacă omul ăsta a făcut vreo școală, ispășește vreun blestem (el sau noi?), dacă are vreo limită în decădera sa uman-zilnică?
Și aceste întrebări nu sunt doar pentru Marius, ci și pentru liderii generației lui, alde Mircea Badea sau Mihai Gâdea. Te uiți la ei, îi asculți, te minunezi și în final te întrebi cu glas căzut: Oamenii ăștia tineri au prieteni cu care să poate schimba o vorbă la un pahar de ceva, o părere în ceața dintr-un club? Oare nevestele/prietenele lor sunt atât de mulțumite de banii cu care vin la final de lună acasă încât nu li se pare nimic nefiresc în comportamentul lor? Le este chiar indiferent modul de evoluție în societate al tatălui copilului ei? Iar părinții lor sunt mândri de ei? Pentru prestația lor de astăzi i-au crescut și educat?

Scenariul mitingului la romani

Ca ecou al emisiunii demascatoare de la Antena 3 referitoare la cuplul de șerpi încâlziți la sânul Patriei, familia Pleșu, duminică, la umbra statuilor emblematice pentru capitala noastră o mână de oameni s-au întâlnit să protesteze. Televiziunile bagă mâna în foc că au fost 500 de patrioți, eu zic că am fost vreo 100. Dezamăgirea privitoare la numărul participanțiilor s-a citit încă din debutul protestului, din glasul lui Liiceanu. Decepția era însă înmiită de absența ”viitorului”, și anume a studențiilor. Un protest sub geamurile facultății lor, pe o temă dedicată unui profesor de-al lor, și totuși ei nu erau acolo.
Erau probabil obosiți de la zilele St. Patrick sărbătorite prin puburile Bucureștiului vechi sau poate lipsiseră conștiințele moral-civice ce animaseră cu real succes mitingurile pro Roșia Montană.

Cronica de film

Captain Philips - film bazat pe fapte reale, de aici și lipsa contagioasei ”eficiențe” a CIA, FBI, etc. Altfel filmul are un ritm alert, în crescendo, culminând, părere personală, cu măiastra performanță actoricească de final a lui Tom Hanks. Un final puternic, emoțional.
Barkad Abdi și-a meritat nominalizarea la Oscar, jocul său fiind în limitele personajului, fără derapaje cobotine. Interesantă și reușită maniera de (inter)joc dintre personajul său, Muse și spectator, via regizorul Paul Greengras. 7,5/10

Flux informativ

La scara istoriei, luna februarie a anului 2014 va ramâne pentru România, ca luna furtunii mediatice dedicate Ucrainei/Rusiei și a Procesul Transferurilor. Într-o lume super informatizată și informatic-mediatizată, discuțiile se poartă la un nivel ridicol de rudimentar. De abia acum ies la iveală tot felul de condiții/restricții/etc ale independenței Ucrainei din anii 90, astfel încât multe chestii ce se întâmplă prin Crimeea sunt încă în limitele acelui act de independență. Dar altfel Facebookul, Twiterul sau asociațiile dualiste moderatori tv-oameni politici gâlgâie de indignări și apeluri la memorie/Patrie/vigilență...
Pe de altă parte întreaga societate românească a pornit un război mediatic în jurul Baciului, Gică Popescu, căpitanul Barcelonei! Trilioane de păreri, aidoma firimiturilor strălucitoare de jar, se animă în jurul nostru dezbinându-ne ca Moise Marea Moartă: Gică, Idol sau Hoț? Iarăși suntem copleșiți de informații dar nu dibuim miezul chestiunilor în dezbatere. Gică Popescu, aidoma celorlalți condamnați, trebuie privit ca o monedă cu două fețe, capul cu fotbalistul de succes, pajura cu impresarul necinstit. Mai degrabă, și acesta e cazul lui Copos, toți cei condamnați trebuia să ajunga după gratii mai devreme și pentru motive mult mai clare. Întrebați-l pe Copos despre activitatea din UTC, despre BTT...
O tempora!

(de aici)

Kitaro și românii

Aseară, la Sala Palatului din București, în fața unei săli aproape pline, a avut loc întâlnirea românilor cu legenda muzicii electronice/ambientale/experimentale Kitaro. În adolescența mea ante-89, Kitaro era hăt departe după Vangelis și Jean Michel Jarre, se bătea pentru podiumul preferințelor mele muzicale cu alde Mike Oldfield...o tempora.
Despre spectacolul reușit al lui Kitaro pot fi amintite doar trei chestii:
- Kitaro este un Artist;
- organizarea spectacolului a fost made in Romania 100% (vino tu la 7, că noi începem la 8, noroc că spectatorii intrau în sală și după ora 8);
- Kitaro a scos în evidență o problemă a spectatorului român, și anume ignoranța. Obositor de mulți concetățeni habar nu aveau cine e Kitaro, motiv pentru care după câteva acorduri vorbeau liniști între ei sau luminau sala cu facebook-ul de pe mobile.

PS Felicitări artistului român din deschidere, Marius Mihalache! A fost un moment de jazz manouche la țambal imperial.