Referendum

Zilele acestea patria noastră înoată în apele învolburate ale unui ev aprins. Concetăţeni cu acces la potenţiometrele realităţii performează de zor întru buimăcirea tuturor, la umbra sintagmei dominante: Referendum, box populi!
Cele 90 de zile ale regimului Ponta par a fi atins un soi de vârf de maxim ideologic şi paranoic pe care doar tataia Iliescu îl mai visa cândva. Mai mult, toate acţiunile guvernului plagiatist sunt ecoul şi umbra indicaţiilor trasate dinspre Radio Moscova.
Problema este că oricât de zeflemitori, critici sau înverşunaţi am fi cu USL sau Traian Băsescu, se pare că toate aceste zbateri (în special mediatice) nu au făcut să scoată în evidenţă decât un singur lucru, divizarea societăţii române contemporane.
Din vremea lui Iliescu şi a anilor 90 rămăsese cumva încremenită în imaginarul colectiv, o reprezentare bidimensională a chipului social românesc, o reprezentare simplă şi totuşi exactă, în alb şi negru, şi anume tot românull are o opţiune de vot, fie de stânga, fie de dreapta. Se pare că procentele de participare la vot din Dumnica Orbului să fi perpetuat această falsă imagine, cum că o a treia cale în modul de acţiune al votantului român nu există. Din anii 90 am târât după noi această axiomă imposibil de combătut, aceea că tot românul, indiferent de etnie, are o opţiune politică (cu diferenţieri clasice de doctrină sau etnie).
Intrarea în UE şi exodul forţei de muncă a produs nu numai o nesperată slăbire a presiunii sindicale asupra oricărui guvern aflat vremelnic la putere, dar a produs şi o mutaţie de opţiune politică ori de perspectivă asupra vieţii a celor plecaţi la căpşuni ăn vestul europei. Grosul acestora proveneau din bazinul electroral al stângii, erau dintrei cei mulţi care nu şi-ar fi vândut ţara pe vremea lui Raţiu sau Coposu. Contactul cu vestul pragmatic a diluat puternic înverşunarea instinctivă.
Băsescu, că nu putem să nu vorbim şi despre el, a simţit primul momentul de răscruce din electoratul românesc. A mirosit cel dintâi clipa dizolvării graniţelor scorţoase doctrinare dintre partide (oameni politici). Rolul Tătucilor din istoria contemporană a României încetase odată cu înfrângerea din alegeri a lui A. Năstase. Faptul că Băsescu a fost printre singurii care putea prezenta o carte de muncă valabilă (y compris E. Constantinescu), l-a făcut să iniţieze un alt soi de politică şi de relaţie putere-electori. Gândiţi-vă la faptul că astăzi avem în fruntea noastră sau aspiră să ajungă acolo oameni ca Ponta, Şova, Eba sau Prigoană jr., concetăţeni ce nu au semnat nicicând o condică de prezenţă, un ştat de salariu pentru munca lor efectivă şi nu v-ar putea prezenta nicicând vreun coleg de serviciu. Revenim, condiţionat şi de Bruxelles, primii ani de domnie ai lui Băsescu au împins România spre pădurile virgine ale corupţiei, ale luptei împotriva corupţiei. Nu era lupta anti-corupţie urgenţa nr.1 în România (economia era iar o temă interesantă), dar un început trebuia să existe. Acum, dacă a reuşit ceea ce şi a propus sau nu, e anevoios de spus, un lucru e clar, Traian Băsescu nu e Ataturk.
A dominat scena politică românească a la roumaine, mai o glumiţă la Golden Blitz, mai o tăiere de salarii. Cred că în al doilea mandat a început să greşească prin încrederea oarbă în Boc şi (mai ales greşeala de tip Coposu) nu a reuşit să crească la umbra lui niciun leader capabil să-i dezvolte moştenirea politică. Din punctul ăsta de vedere Iliescu l-a întrecut. La umbra lui au crescut atât Năstase, cât şi Ponta.
Revenind la urmările referendumului, e clar Băsescu a avut împotriva-i duşmani mulţi, formaţi din lichele destule dar şi dezamăgiţi, oameni sătuli de neîmplinirea unor aşteptări. Pe de altă parte alături i-au fost destui, formaţi la rândul lor din lichele interesate, fanatici speriaţi de revenirea anilor 90 (atmosfera acelor ani) şi mai ales, în urma acestui referendum, a apărut o specie nouă de electori, cei ce doresc normalitatea.
Din societatea românească a dispărut sentimentul de viaţa normală. Isteria media, în special a trustului Intact, a condus la apariţia unui tip nou de votant, votantul iubitor, nu de "linişte", ci de normalitate. Normalitatea înseamnă respectul semenului şi mai ales respectul valorilor, a ierarhiilor valorice.
Singurul lucru bun al guvernării Ponta este că prin numirile lui Mang şi Dragotescu, posibilitatea de vot a lui Costică Voicu, lecţile de istorie modernă ale lui Şova, toate acestea şi multe altele au reuşit să ivească din rigiditatea doctrinară a electoratului o a ntreia cale, cea a normalităţii şi, da, a bunului simţ.