Acum vreo 20 şi ceva de ani purtam la mână o brăţara de piele pe care scrisesem cu vopsea în latineşte „Nunquam quasi vos”, adică „Niciodată ca voi”. Era o formă de pseudo-rebeliune tinerească împotriva „bătrânilor”. Eram în epoca pasiunilor dintâi, a primei iubirii post-adolescentine şi astfel credeam că trasez o graniţă invizibilă între „noi” şi „ei”.
Poate şi din cauza ceauşismului de atunci, reperele politice lipseau. Pe atunci aveam impresia că toată lumea e unită în respectul pentru Europa Liberă (postul de radio) şi că de fapt toată revolta mea (a noastră) era la nivel cultural. Descopeream plăcerea vinovastă a cititului printre rânduri, descopeream „ilegalismul” pasionant al filmelor video (să vezi Căinţa lui Tengiz Abuladze prin anii 80 era aproape un act anti-statal).
Astăzi, albit la tâmple privesc pe cei tineri, ca şi mine în anii 80, cum trăiesc şi ei un Nunquam quasi vos individualizat. Rebeliunea lor (în special din lumea virtuală) plină de avânt tineresc îmi pare haotică în exprimare, brown-iană de-a dreptul. Volubilă, exhaustivă dar imatură în dezvoltare. Există o prea mare plăcere a rostirii cuvintelor mari, „istorice”. În tot ceea a ce fac radiaza prea multă nevoie de neobişnuit, de şocant şi excepţional.
Sloganurile de azi: „România de azi trăieşte o criză generală, o criză de identitate geo-politică, o criză economică şi morală. Dictatura e prezentă în toţi şi-n toate.” Tot ce se petrece în jurul nostru pare a fi material promoţional al ştiriilor Protv de la ora 17. Ţunami de tragedii locale revărsate la nivel naţional, generalizant, atotcuprinzător. Îmi ăare că de la orizont nu lipseşte Speranţa, ci Normalitatea.
Citesc zilnic câţiva tineri bloggeri (celebrii în domeniul lor, desigur) şi-mi pare ciudată absenţa normalului din toate postările lor. Ştiu că lumea începe odată cu ei, aşa cum a început şi cu generaţia mea şi cum desigur va reîncepe şi cu băiatul meu. Însă, revenind, Ei, cei de astăzi, ştiu tot, n-au dubii şi mai ales nu au nimic de învăţat de la nimeni. Există doar o boare de sete de cunoaştere atunci când vine vorba de diferiţi guru internaţionali (Steve Jobs, în special) şi ale căror aforisme sunt adaptate la realităţile cotidiene. În rest, totul este analizat preferenţial, în alb şi negru. Ori ură continuă şi nesăbuită (cazurile cele mai dese fiind îndreptate înspre lui Băsescu sau Udrea), ori împăciuitoare domolire a resentimentelor (inclusiv cazul lui Ion Iliescu). De fapt, Ion Iliescu este un caz foarte interesant. Astăzi mass-media ni-l arată bătrân, dar e vorba de o bătrâneţe corcită cu înţelepciunea din popor, iar fanatismu-i comunist îi este apreciat pentru consecvenţă (conform acestui mod de gândire, poate că şi Hitler ar merita vreun bulevard prin Bucureşti ori Germania pentru consecvenţa de a fi murit cu credinţa nazistă în inimă!).
România (şi societatea română la rândul ei) se reinventează ciclic, fără să analizeze/penalizeze aspectele negative din trecut. Există mereu „vagoane” de Românie înlănţuite într-un carusel spre niciunde. Niciun pas de azi, nu a fost gândit ieri, aşa cum niciun gând de azi nu prevede ziua de mâine. Vagoanele cu România interbelică, ceauşistă, iliesciană sau băsesciană merg mai departe într-un zumzet mediatico-politic neîncetat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu