Prin anii 90, la TVR, dl. (Să-ți fie rușine) D. Patriciu, în plină campanie electorală, vorbea despre propria-i teorie asupra relației politician – elector. Tocmai se formase PNL-Aripa Tânără și dl. Patriciu spunea o chestie deosebit de interesantă, și anume, citez aproximativ din memorie: un om politic prezintă electoratului un țel politic, care dacă se nimerește să coincidă și cu aspirațiile electoratului sunt șanse uriașe ca omul politic să câștige votul și încrederea poporului și să ajungă parlamentar. De acum însă drumurile celor doi se despart, parlamentarul alege propriul drum către îndeplinirea țelului politic, drum care nu este întotdeauna același cu aspirațile poporului ce l-a votat. De aici și nemulțumirile ulterioare.
Ei bine, din punctul meu de vedere, dl. Patriciu avea dreptate și logică în ceea ce spunea. Votul acordat unui om politic reclamă anumite riscuri asumate. Și dintre toți oamenii politici români ai perioadei post decembriste, cred că dl. Președinte se apropie cel mai mult de profilul dl. Patriciu. Astfel și dl. Băsescu a venit cu anumite țeluri în campaniile electorale, promisiuni cu care a căștigat voturi (și funcții înalte ulterioare, desigur). Drumul pâna la împlinirea acestor deziderate clamate în campaniile electorale îi aparține, și repet, eu accept această logică. Problema apare când parcurgerea acestui drum începe să producă fisuri în zone care nu-i aparțin omului politic, zone care nu aparțin realitatății imediate, ci aparțin de fundamentele unei societăți, de principile unei națiuni.
Nu poți să-i acorzi titlu de Cavaler în grad de merit unuia ca Vanghelie. Nu poți să-l faci general cu 2 stele pe unul ca Onțanu.
Nu poți să denaturezi importanța unor titluri ale Statului Român pentru vremelnice aranjamente politice de moment. Este imperios necesar să rămână zone de non-ingerință ale junglei politice sau economice în structura de rezistență a unui Stat modern. Sunt mii de alte forme (oculte, măscărite etc) pentru recunoștiința meritelor tuturor vanghelilor, onțanilor din politica română, nu e nevoie de murdărirea simbolurilor de recunoaștere oficială actuale. Destul Ceaușescu, Dej și comunismul lor și-au batut joc de formele de recunoaștere a meritelor, acordând și inventând ordine și medalii ce au aninat de gâtul multora fără de niciun merit. Alimentând o voită confuzie între cei care meritau și care nu meritau o astfel de recunoaștere.
Mereu când aud de astfel de „premieri” mă gândesc la ziua când copilul meu, mă va întreba despre rațiunile unor astfel de recunoașteri oficiale. Va aștepta de la mine, părintele lui, un răspuns referitor la echivalența de merit a unui Vanghele sau Onțanu (avansat general în vreme de pace?) în raport cu Sir-ii englezi sau Legionarii francezi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu