Dacă acest spectacol avea loc înainte de 1990 sau înainte de apariția internetului, ar fi fost un succes de necontestat, dar așa... Astăzi spectacolul dl. Vasilescu se ia la trântă cu showuri similare ale lui Mike Tyson sau Billy Crystal (dacă ar fi să le amintim cel puțin pe cele ce pot fi văzute pe HBO GO cu subtitrare, altfel pe YouTube fiind alte mii de showuri similare) și pierde rușinos competiția. De ce?
Simplu. Un astfel de spectacol reclamă în primul rând sinceritate față de spectator. În momentul când artistic atingi un prag înalt, dominant, aparițiile pe o scenă se traduc în evenimente cu impact major. Publicul român își divinizează vedetele, le acceptă micile derapaje (chiar mă întreb cum ar fi reacționat publicul la un #metoo aruncat asupra renumelui de Don Juan al lui Sergiu Nicolaescu - dacă mai trăia, desigur - sau Ile Năstase ori Florin Piersic?), așa și spectacolul dl Vasilescu a început în aplauzele și chicotelile unui public avid să râdă, să se bucure și să-și răsplătească idolul cu aplauze necontenite. Din păcate, spectacolul e fals și, mai grav, prost construit. Se pornește pe o pantă intimă, a destăinuirilor proprii, dar continuarea este una bâlbâită, peticită cu glumițe captatio benevolentiae și triste derapaje de logică. Textul recitat este șerpuitor în jurul imaginii soției (autoritare ca orice soție, desigur), dar mai încolo această cărare este abandonată și se bat câmpii cu amintiri roz despre nu știm ce copilă tânără fermecată de sexagenarul actor, după care revenim voioși la soție pentru că...
Eșecul spectacolului dl. Vasilescu rezultă tocmai din neînțelegerea raportului dintre
Încheind, spectacolul e slab. Plin de gafe de logică, de ar fi să amintesc câteva: într-un decembrie comemorativ, te apuci să spui că totuși comunismul nu a fost așa rău, că nu e rău de fel, uite, în Franța, de exemplu, Partidul Comunist este o forță politică importantă, de ce n-ar fi și la noi (?!)...desigur, nu acum, dar în viitor de ce nu.... Sau eterna harababură din capul multora, se amintesc anii 60, se ia lumea artistică occidentală și se suprapune peste cea românească. Elvis, Rolling Stones sau Beatles aveau celebritatea lui Justin Biber în închisa societate dejistă sau pre-ceaușistă! Vorbim de mișcare hippy în România Socialistă și avem tupeul să punem semnul egal între realitatea de atunci și Woodstock! Și câte și mai câte, păcat.
Păcat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu