Pe 18 mai, orchestra lui Andre Rieu a susținut un concert la care am fost și eu. De ceva ani, Andre Rieu este un ”must” cultural. Bazându-se pe atracția fără de sfârșit a velsurilor vieneze, Andre Rieu stăpânește cu șarm și talent zona indefinibilă dintre muzica cultă, simfonică și miștocăreala acceptatî și așteptatî de vulg. Spectacolele sale sunt un amestec exuberant de virtuozitate și umor. Umor făcut de intelectuali, ceva în genul atracției populare a lui Andrei Pleșu, de exemplu. Nici acest acest spectacol de la Viena nu a făcut excepție. Ancorat puternic într-o vână anglo-saxonă, sala fiind plină de austrieci, nemți, englezi sau elvețieni (dar și români, bineînțeles. De fapt, la plecare, în părculețul din fața sălii de spectacol Stadthalle, se vorbea numai românește.), spectacolul a baleiat între bucăți muzicale facile, canțonete și alte pop-isme, până la Carmina Burana sau bucăți din Verdi (cu o Kimmy Skota, de vis). La fel ca și în cazul celor de la Il Divo, rămâne de apreciat soluția aleasă de mixare a virtuozității artistice (un nivel ridicat de iosifsava-ism cultural) și ”entertainment” de inspirație a la circul Krately.
Odată cu spectacolul am hoinărit și prin Viena, încercâd să fac o comparație cu Viena 2012. Să zicem că poate Mariahilfestrasse mi s-a părut mai murdară, dar mult mai mirat am fosat de afluența asiaticilor. Încă mai sunt austrieci, dar arabii și asiaticii (mai puțin chinezi, cât cei din Singapore, Bangladesh) sunt din ce în ce mai prezenți. Am auzit că turcii în Germania sunt majoritari, dar aici mai e de așteptat (nu mult timp...). Privind la înșiruirea aproape normală de tonete cu șnițel, șaorma și supă cu tăieței, mi-am dat seama că noi încă suntem departe de o asemenea situație. Dacă printre vecini mai avem turci, arabi sau chinezi, pe care-i acceptăm cu curiozitate, la locul de muncă încâ suntem majoritari. Sunt curios copiii noștri cum vor reacționa când își vor disputa locul de muncă în competiție cu cine știe ce arabi, chinezi....
La plecare din Viena, am avut coleg de avion pe ministrul de finanțe Varujan Vosganian. M-a mirat modestia sa, un ministru USL a stat la clasa economy cu poporul, cum ar veni vorba. Tot drumul a citit ziare în limba italiană sau a rectificat nu știu ce texte pe un laptop. Tocmai terminasem de citit carte sa, ”Cartea Șoaptelor” și ki-ar fi plăcut să o am la mine și să-i cer un autograf. Cartea este un omagiu adus armeniilor în general, și bunicilor săi, în particular. Scrisă într-o notă captivantăp de genul povestirilor celor 1001 de nopți, cartea cucerește la fiecare pagină. Pe de altă parte, istoria armenilor este puțin cunoscută în România, sau cel puțin eu nu o cunoșteam la un așa nivel de detaliu. În România se discută excesiv de minoritățile maghiare și evereiești, parțial de sași. Romii sunt amestecați cu majoritarii în funcție de povestitor...
Epopea armenilor, luptelor cu turcii și bolșevicii nu au fost niciodată subiect de discuție în România post decembristă, și în niciun caz în cea ante decembristă. Rămâne meritul scriitorului V. Vosganian că a reușit să redea convingător tragediile îndurate de armeni, și poate cine țtie, din faima scriitorului, ceva praf de stele s-o presăra și peste ministru și omul politic V. Varujan.
El cică ar fi om politic de dreapta, într-un guvern stângist. Prostii, desigur....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu