Rebelul

Da, aşa sunt eu, un rebel napădit de cauze! Nu pot trece indiferent prin viaţa asta cotidiană ca un bou fără simţire, fără idealuri, fără aspiraţii, fără ambiţia de a îndrepta lumea înconjurătoare. E adevărat că un bou nu are astfel de idealuri, başca nici de montă nu e bun...boul e bou, ce să mai discutăm atâta! De altfel, nici nu înţeleg de ce m-am focusat atât asupra boului, nici măcar nu e anul boului la chinezi, şi chiar dacă ar fi nu mă pasionează, eu sunt om liber, cetăţean universal, nu soldat angrenat în păienjenişul naţionalismului obscurantist de aici şi de pretutindeni!

Mama m-a nascut liber, atât de liber că nici nu ştiu cine e ea sau tata. M-au abandonat în poarta grădinii zoologice din Bacău. Ce s-au mai bucurat angajaţii când m-au văzut! Nea Pandele, portar şi lider sindical în timpul liber, chiar i-a strigat directorului în faţa: Ai văzut bre, că nu ne-a uitat Bucureştiul, uite, ne-a trimis o maimuţă! Directorul, deşi era beat ca de obicei, a observat eroarea umană a portarului şi bând mai departe din damigeana ce-o ţinea la picior, le făcu semn subalternilor mai treji decât el să reteze iniţiativa şefului de sindicat al ZOO Bacău de-a ma băga în cuşcă cu urangutanul Vasilica, salvându-mi în acest mod viaţa. Oricum, n-am făcut mulţi purici la Zoo, peste ani, ca să aibă cu ce-l hrăni pe leul Mannix, mă dădură la troc pe un cal bătrân de la circul ambulant Vasiliu. Schimbul s-a făcut într-o ploioasă zi de septembrie, într-o atmosferă demnă de vremea Războiul Rece. Eram pe DN11 Bacau-Oituz, paşii-mi şovăiau, dar înaintam prin ploaia deasă înspre capătul opus al podului. La jumătatea drumului m-am intersectat cu calul Fănică, moş Fănică. Amândoi aveam lacrimi în ochi. În clipele alea infinitezimale ale întâlnirii amândoi ştiam că dintre noi, nu peste mult timp, el va fi cel ales de Doamna cu Coasa. Până la urmă, avea să moară de spaimă leul Mannix. Bătrân şi el la rândul lui, când vazu ditamai calul costeliv la el în cuşcă, Mannix care toată viaţa mâncase doar şoareci şi găini, făcu stop cardiac şi încheie lista animalelelor sălbatice din ZOO. Mai în glumă, mai în serios, nea Pandele propusese ca în loc de grădină zoologică să să numească Cooperativă Agricolă Bacău deoarece în cuştiile lor nu se mai găseau decât găini, câini, pisici şi mai nou, un cal foarte bătrân.

Dar dezbaterile lor nu mă mai pasionau, eu îmi începeam viaţa nouă de copil de trupă la circul ambulant Vasiliu şi Fiii. Domn Vasiliu era prestidigitator, magician adică. Avea două numere dragi, unul de subtilizat portofele şi alte obiecte de valoare de la spectatori şi al doilea de hipnotizator, însă efectul era total doar asupra femeilor şi din când îi când, funcţie de situaţie, efectul acţiona şi asupra soţilor femeilor hipnotizate. De fapt, de la urmările şedinţelor de hipnoză venea şi adăugirea din numele circului, „şi Fiii”, care erau răspândiţi prin toată ţara ca borne martor ale traseului circului Vasiliu prin timp. M-am maturizat hălăduind prin ţară, din judeţ în judeţ. Şcoala mi-am făcut-o mai mult după capul meu, absolvind magna cum laude seminariile vieţii.

Rebel am devenit, ba nu, mi-am descoperit această vocaţie atunci când am întâlnit-o pe Ea. Mirela Cordexiana Panaşyotu. Provenea dintr-o familie de intelectuali. După cum se observă şi din numele ei, mai puţin apelativul de Mirela pe care i l-a dat maică-sa, atât taică-su cât şi rude apropiate, de exemplu naşul de botez, erau înnebuniţi după jocul de societate Scrabble. Atunci când au înregistrat-o la notar, taică-su a botezat-o după literele care-i rămăseseră de la utima partidă cu năşicu. Poate nu era aşa grav acest hobby, dar bucuria naşterii fetei a fost aşa de mare încât partida de scrabble s-a întrepătruns cu o beţie aproape sinonimă cu ciroza. Si astfel din amestecul de consoane, vocale si Pinot Gris de Tarnave ieşi astă minune de fata de care eu, cum o văzui, mă îndrăgosti.

Desigur, un coup de foudre intre noi ar fi fost extraordinar să se producă, dar nu, nu puteam să am eu norocul asta. Cordexiana mea era o fiinţă umană a cărei existenţă până la actualii 19 anişori fusese dificilă şi contorsionată sub asperităţiile răutăţilor colegilor de şcoală, cât şi a societăţii în general. Când vorbim de societate ne gândim desigur la toţi aceia care dintr-un motiv sau altul intrau în contact vizual sau auditiv cu numele de Cordexiana Panaşyotu. Şi de aici, dă-i drumul la glume, obrăznicii şi câte şi mai câte, astfel încât biata fata devenise o ciută sensibilă şi sperioasă chiar şi de umbra bătăilor de aripi ale unui fluture.

Eu, care îmi pierduse virginitatea, forţat, alături de femeia cu barbă, tanti Geana şi tot eu cel care mă amăgisem că am întâlnit dragostea adevărată pe vremea când îi făceam curte asiduă, şi o acopeream cu poezii, pe Lizuca, fata femei cu barbă...(of, Lizuca, abia îi mijise mustaţa când înfierbântaţi ne toceam buzele în săruturi pătimaş-stângace), eu deci, ştiam ce înseamnă izgonirea şi izolarea în singurătate. Ochii ei mari, lăcrimoşi, mi-au lichefiat orice trufie masculină. În preajma ei, aidoma lacrimilor de ceară a unei lumănări, m-am scurs irefutabil în mine însumi. Aidoma ecoului unui bun rămas de pe un peron de gară, mă topeam în preajma ei privindu-i vrăjit ochii, nasul, buzele, bărbia, gâtul, sânii, pântecul, fundul, sânii, fundul, sânii, fundul...

Dragostea nostră se înfiripă din gesturi mici, ea mă tolera, eu o divinizam. Mirela nu era o femeie uşoară, din contră, era complexă nativ şi imposibilă prin educaţie. Simbolistica măruntă a oricărei iubiri, adică mici cadouri, flori, poezii nu o mişcau defel. În preludiul clipelor noastre de intimitate, un somn odihnitor o cucerea deplin şi doar câte un căscat inestetic marca subtil implozia câte unui accept mutual. Construiam în mintea mea strategii complexe de a o cuceri pe deplin, însă când totul aveam impresia că se mişcă înspre dorinţa sperată, Mirela pulveriza toată munca mea întâmpinându-mă în uşa dormitorului cu mâinile împreunate la piept şi cu o privire glacială pe chip, de jurai că fusese într-o altă viaţă mama care i-a dat viaţă celebrului Mr. Proper. Însă eu eram fericit, îmi asumam eşecul, îmi regândeam viitorul asalt şi mă amăgeam că nici nu aşteptam mai mult de la viaţă. Din păcate, Mirela vroia mai multe de la mine. Mă vroia rebel ca şi ea.

Mireluţa mea lupta pentru toate cauzele aparent pierdute. Era de salvat Roşia Montană? Şi a luat buletin de Roşia Montană, judeţul Alba! Avea probleme Piedone cu carnetul auto? S-a luptat ca acelaşi Piedone să-şi carnet de pilot pe Jet, Concorde, Airbus şi Boeing. Şi toate într-o singură zi, desigur! Avea Vanghelie probleme cu conjugările din limba română? A tăbărât pe bietul om cu toate enciclopediile elaborate de Academia Română de la 1866 şi până astăzi. Dacă ar fi reuşit să-i biruiască pe toţi cei 8 bodyguarzi ai primarului de la V, astăzi Vanghelie ar fi fost cel puţin membru corespondent al Acadamiei Române!

Finalul poveştii care nu a început nicicând a venit în acea zi de 11 mai. Mirela tocmai strângea materiale propagandiste pro-monarhie cu care înconjurase sediul PSD de la Şosea. Simţeam că încă era supărată pe mine. Mă suprinsese când făcusem schimb de reţete culinare cu dna Nina Iliescu. Privirea ei mă secţiona de sus în jos, de la est la vest, devenisem un puzzle. Vroiam să-mi cer scuze, dar Mirela îşi îmbrăcase iar costumul de Mr. Proper. La urma urmei o făcusem lată rău de tot. Înainte de a mă retrage lângă dna Nina, scandasem respect pentru toţi regii care îi ştiam şi eu: Hagi, Cioabă, Lagenferd (regele modei), le Corbusier (regele arhitecturii). Noroc că Mirela ţinea portavocea, pentru că după ce mutre indignate afişau cei din preajma mea, cred că spuneam ceva prostioare. De aia nici nu am mai cerut eliberarea regelui Bercea Mondialu...

Am zis totuşi să fiu bărbatul din relaţia noastră şi să preiau iniţiativa. Când să deschid gura, un microbuz opreşte lângă noi. Mirela se salută zgomotos cu toţi cei din maşină. Se pregătesc să plece la Cernavodă ca să picheteze podul cu acelaşi nume. Am dat să mă sui împreună cu ea în maşină. Dintr-o mişcare bruscă, dar fermă, Mirela mă împinse afară din maşină, ca şi din viaţa ei. Demarajul în trombă al maşinii nu acoperi totuşi reproşurile Mirelei: Adio nefericitule, n-ai înţeles nimic, nu mă meriţi!

Rămăsesem singur în curtea sediului PSD din Kiseleff. Pentru o clipă m-am simţit ca Geoană. La un moment dat dinspre clădirea PSD văd un poliţist venind înspre mine. Instinctiv dau să plec, dar ceva din mersul poliţistului mă ţine pe loc. O fi de la mişcările rotative ale bastonului din dotarea standard? Nu mă pot mişca, braţe invizibile mă ţin pe loc. Despărţirea intempestivă de Mirela are urmări ciudate, din cauza ei îmi descopăr fetişisme ascunse adânc în subconştient. Cu cât se apropie poliţistul mai mult de mine, eu devin mai homosexual decât eram până atunci. Să fug! Prea târziu, organul ordinii este lângă mine. Pănă şi umbra mea dispare sub cea a organului legii.

- Domnul? Sunteţi membru sau ce?

Doamne dumnezeule mare, un înger mi-a vorbit. Sunt în continuare heterosexual. Organul care mi-a vorbit este o poliţistă. Tânără şi frumoasă după cum aveam să trag primele concluzii când mi-am întors ochii către ea.

- Sunt rebel!

- Da? Şi rebeliţi?

- Rebeliţionez societate românească!

- Aha...acţionaţi şi asupra cadrelor ministerului de interne?

- Intern, extern şi ambidextru! Tot! (conspirativ, insinuant) Ori suntem rebeli, ori nu suntem...

- Auzi, foloseşti prea multe cuvinte! Rebelii nu vorbesc în lozinci? Repetative?

- Eu sunt rebel sub acoperire, dar aş vrea să devin şi eu organ. (poetic) Îmi place cum vă vine uniforma.

- Normal, am ajustat-o pe ici, pe colo. Nu cred că ţi-ar veni bine...eu am 90-60-90, tu?

- Eu n-am, dar aş vrea să le am. Pot să pun mâna?

- Adică vrei să atingi organul în exerciţiul funcţiunii?

- Da, da, Doamne ce mult aş vrea, dar sunt şi gentleman sub acoperire, deci mă opresc la contemplarea palmată a sânilor, mijlocelului, feselor...abia pe urmă organul.

- Vă plac sânii ăştia? Mulţumiţi-le celor de la Triumph.

- Celebra sutienărie? Sunt fan!

- Da? Şi eu sunt. Mie-mi plac lucrurile care salvează omenirea.

- Foarte frumos, nici eu nu suport multinaţionalele care subjugă lumea cu E-urile lor chimice!

- Exact! Ce frumos ar fi să trăim într-o lume curată, fără chimicale!

- Doar Triumph, Durex şi cerul înstelat deasupra noastră!

- Tu chiar eşti rebel? Imi pari mai degrabă poet liric, oniric...

- Sunt tot ce vrei tu!

- Mă simt defazată... mă perturbi cu vorbăria ta! Ştiu, ştiu eşti poet sub acoperire, dar pe noi la academia de poliţie nu ne-au învăţat că există chiar atât de mulţi cetăţeni sub acoperire! Of, mă doare capul.

- Academia de Poliţie Cuza de lângă zoo Băneasa?

- Da...a, să nu spui că eşti şi Cuza sub acoperire?!

- Nu, nu. Eu mai mult cu monarhia, regi, chestii d-astea.

- Da, înţeleg, Hagi, Cioabă...

- (înfierbântat) Exact aşa! Ca să nu mai spun de autostrăzi...

- Auleo, asta aşa e! Autostrăzi, propietăţi...înnebunesc, nu altceva!

- Te ascult şi-mi vine să mă ciupesc. Eşti reală, minune?

- Dacă-ţi trag vreo două pulane pe cârcă ai să vezi cât de reală sunt! Mă cheamă Tozygxa, Minune e soră-mea, bă...

- Tozygxa? Nu cumva tătăl tău e fan scrabble?

- Nu, dar am un vecin foarte binevoitor şi săritor. Dacă n-ar fi el, mama ar trăi ca în evul mediu, fără curent electric, fără gaze. Cum ajung acasă îl găsesc mereu meşterind ceva, ba pe la tablou electric, ba pe la aragaz. O dată tata la găsit în şifonier cosindu-i un nasture la o cămaşă!

- Mai rar găseşti aşa oameni astăzi.

- Exact. Apropo, mai faci agitaţie pe aici? Nu de alta, dar mi se termină tura şi dacă o fi îţi altoiesc eu câteva pulane pe spate, dacă nu, trebuie să te las pe mâna schimbului...

- Schimbul cum e? Tot ca tine?

- Ha, ha, cine Marian? Ha, ha ce comic eşti! Marian este cât noi doi la un loc.

- Atunci loveşte-mă tu.

- (ezită) Ştiu şi eu... Odată, când ne-au zugrăvit secţia, ne-au acoperit birourile şi dulapurile cu nişte ziare. Atunci am citit în Dilema Veche despre sindromul Stockholm. Cred că acum sunt pe cale să-l trăiesc şi eu...cu tine.

- Crezi? Dar vrei?

- De vrut vreau cu vârf şi îndesat, dar ştiu şi eu ce să zic...mai zi despre ce acţiunii antistatale să mă mai aştept de la tine...rebelule (îl ciupeşte iute de bărbie)...rebelică (îl ciupeşte de obraz)...

- Ah, rebeliunea mea (se ameninţă cu muşcături unul pe celălalt)

- ...deci...? (se învârt unul în jurul celulalt, ca într-un balet graţios mîinele lor mimează o horă. Din ce în ce mai des degetele fiecăruia atinge trupul celulalt)

- ...planurile viitoare...(aidoma unui elev nepregătit trage de timp, neştiind ce să spună, atent să o simtă cât mai aproape de el)

- (Tozygxa îl ajută)...ziceai ceva de drumuri...transporturi...autostrăzi...(dansul lor comun i-a adus faţa în faţă. Stau înlănţuiţi ca de un fir magic, ochii le sclipesc de pofte, buzele umede tremură. Cei doi se sărută prelung, lumea pare a fi un tablou de Dali, timpul se face fuior în zare...)

Cei doi pleacă împreună înlănţuiţi e mijloc. Discuţia lor se pierde în ecouri înfundate, vacarmul urban al bulevardului Kiseleff o disipă în mii de petale.

- ...vorbeai de dreptul la propietate, parcă...

- Da, exact. Ştii de ce nu cred că se va face vreodată metroul înspre Drumul Taberei?

- Hm, de ce?

- Păi, fii atent. Când s-or băga ăia cu lopeţile prin pământ or să sară pe iei toţi cei care au proprietăţi pe acolo.

- ?

- Adică, ştii cum e, când sapi în adânc, sapi în istorie...

- ...da, sunt straturi, straturi de istorie...

- Exact, şi pentru metrou trebuie săpat adânc, nu glumă. Ei, şi când or băga sapa pe acolo or să treacă de nu ştiu câte straturi istorice...

- 1848, 1812..

- 1601, Mihai Viteazu...

- 1504, Stefan cel Mare...

- Şi Sfânt!

- Exact, deci, în clipa când or să sape aşa de adânc or să dea peste propietarii pământului primordial!

- Adam şi Eva?

- He, he, nici chiar aşa, şi apropo nu ştiai cu ei au fost extratereştrii?

- Nu, nu ştiam...

- Da, aşa e, toată lumea ştie, în fine, deci sapă, sapă şi când o fi să facă tunele, să tragă linii să te ţii procese cu urmaşii proprietariilor!

- Auleo, aşa e!

- Şi acum nu vorbim de proprietari d-aştia de acum 40, 50 de ani, care mai aveau un copil, vreun nepot, verişor ca rudă cu drepturi depline...Acum vorbim de urmaşii dacilor, vizigoţilor, ostrogoţilor...

- cumaniilor, pecenegilor...

- Ca să nu mai vorbim de huni, brrr.

- Deci, îţi dai seama că amărâta asta de linie de metrou înspre Drumul Taberei nu se va putea face niciodată...De ce taci? Te-am pus pe gânduri aşa rău?

- Of, mă gândeam când te ascultam cât de pătimaş vorbeai...rebel, rebel dar totuşi cât suflet depui...Aşa te...consumi mereu?

- Ah, Tozygxa mea, va trebui să mă învineţeşti cu pulanul tău ca să mi te las din braţe!

- Ba, mai bine îl arunc în Dâmboviţa! Să mi-l taie de pe inventar decât să ies din braţele tale! Presimt că tu eşti încarnarea viselor mele de la Academie...Ştii, în vremea şcolii stăteam ca proasta cu privirea pierdută în zare şi nu auzeam decât răgete de animale nedomesticite şi visam îmbrăţişări la fel de nedomesticite!

- Tozygxa! Eu voi fi animalul tău sălbatic de companie! Lasă-mă să-ţi fiu girafă la picioarele tale!

- Girafa? De ce girafă? Ce este aşa interesant la girafă?

- Exact, asta e! Spune-mi şi mie, pentru că eu înnebunesc de-a binelea, de ce trebuie să salvăm specii d-astea neinteresante. Protejăm girafa pentru că ce? Ne dă lapte, ouă, lână? Nu! Ne tragem cumva noi oamenii din girafă? S-a descoperit vreo nouă teorie a evoluţiei? Nu!

- Păi şi tu vrei să fi la fel de neinteresant precum girafa pentru mine?

- Nu! Vreau să-i dau o şansă girafei. Dacă tot o salvăm de la braconaj, pierire, măcar să îi inventăm un sens al existenţei. Să fim fideli unul celulalt precum este girafa!

- Este?

- Trebuie să fie, astfel lumea noastră se năruie. Tot ce face omul are un cap şi o coadă, o motivare. Nu pot exista lângă noi fiinţe inutile.

- Aşa e. Poate că nu ele sunt inutile, ci noi suntem chiori şi nu le observăm talentele...

- Da, şi noi sunt girafa celuilalt. (se opresc în drum şi se privesc înlănţuiţi)

- Noi, nouă ne acordăm şansa non-inutilităţii.

- Tozygxa, spune drept, fraza asta tot din Dilema Veche e?

Sărutul din faţa Muzeului Ţăranului Român înghiţi pentru vecie răspunsul la această dilemă.