Intalnirea

T

recuse de miezul nopţii. Localul părea că se leagănă lent în acordurile muzicii şi a fumului de ţigare. Chelnări curajoşi tăiau ceaţa de fum, ducând cu ei sticle aburinde de vin sau bere.

Eram abia la a 8 bere şi aproape mă gândeam în sinea mea dacă nu cumva am un început de Alzhaimer, deoarece am uitat decând mă aflu aici. În faţa mea, fostul meu coleg de liceeu, Antoniu Antonescu ne povesteşte a 1000-a oară viaţa lui nouă din Canada. Nu mai pot reţine toată această cascadă de gargară şi informaţii, multe vechi pentru mine deoarece ne cunoaştem de atâta amar de vreme... Povestea lui a ajuns la Angela Stoienescu, fosta noastră colegă de şcoală. O ţinem minte, cum să nu. Mai nou e soţia lui şi mai înspre ziuă o să vină să-l ia şi să-l ducă acasă. Angela a fost ceea ce mi-am dorit dar nu s-a întâmplat nicicând. Femeia asta habar nu are cât de mult a fost iubită. O să vină aici. Deja am emoţii, of, m-am îmbătat degeaba, nu mă simt bine, amintirile mă cotropesc. Toni vorbeşte mai departe, eu însă nu mai sunt parte a auditoriului său. Să-l asculte proştii ăştia de Sile, Mircea şi Costel, care deşi am fost toţi colegi cu Angela niciunul nu a ştiut să o aprecieze ca mine. Doamne, cîte flori şi poezii nu i-am lăsat pe prag...” Mă cunoşteau vecinii toţi/Tu nu m-ai cunoscut...” Iar astăzi o să apară aici, după atâţia ani, 10, de la terminarea şcolii. Desigur va fi mai împlinită, sânii ei vor fi mai trufaşi şi grei, coapsele ferme, doar mijlocul şi ochii îi vor fi la fel ca în anii şcolii. Ah, de câte ori nu ţi-am scrijelit numele pe bănci, faianţe sau copacii, dar tu nu ai ştiut, nu ai ştiut pentru că nu priveai niciodată în jos. Mersu-ţi era moale, catifelat, că doar eram eu sub umbra ta. Nu am privit niciodată în altă parte decât înspre tine, chiar şi când râdeai de glumele proaste ale boului ăsta de Toni. E adevărat râdeam şi eu, chiar aşa cu cravata tăiată sau cu hainele pătate de cerneală, urme vii ale succesului glumelor lui Toni întru fericirea ta. Ca un blestemat Cyrano de Berjerac ascultam şi dădeam sfaturi necioplitului de Toni pe perioada fazei voastre de preludiu platonic. Îmi apăreau coşuri adolescentine pe faţă şi îmi dispăreau prin simpatie sau milă dumnezeiască după orice întâlnire înfocată dintre voi. Am fost mereu pavăza minciunilor voastre, am fost mereu somniferul vigilenţei părinţiilor voştri, la nunta vostră eu ţi-am prins buchetul aruncat şi m-am îmbătat mai rău decât Toni când am aflat că o să aveţi un copil! Am făcut toate astea şi multe şi mai şi, dar nicicând nu le-ai aflat. M-am însurat cu prietena ta cea mai bună şi pe urmă voi v-aţi certat definitiv. L-am lăsat pe Toni să se încurce cu nevastă-mea, te-am acoperit de dovezi ale gestului (dacă nici copilul meu nu e leit Toni, atunci...) şi te-ai supărat şi pe mine. Mă certai, ţipai la mine şi eu mi te închipuiam, în altă viaţa, deasupra mea, aprinsă la faţă şi asudată, implorându-mă să am milă faţă de tine, ba chiar mă băteai cu pumnişorii tăi dragi pe piept...totuşi vaza de China cu care m-ai lovit pe post de concluzie a vorbelor tale, m-a trezit din dulcea reverie. Nimic nu a mai putut să te facă să-mi accepţi prezenţa, ne mai vorbind de prietenie, deşi acelaşi lucru nu-l pot spune şi despre soţul tău, astăzi băieţelul meu are o surioară, şi ea cap-tăiat Toni. Până să plecaţi în Canada am făcut de pază la uşa familiei vostre, ţi-am gonit toţi pretendenţii reali sau doar imaginari din capul meu, i-am adus mereu aminte lui Toni de zilele voastre importante, m-am dus şi la şedinţele cu părinţii ale copilului vostru şi totuşi tu nu ai vrut să mai ştii de mine. Cică te speriam, privirea mea îţi părea mereu ameninţătoare, umbra mea înfricoşătoare. Până să moară otrăvit chiar şi câinele vostru îţi împărtăşea temerea... de ce nu-mi accepţi iubirea? (Din ceaţa fumului de ţigare apare maiestos o doamnă. E Angela, soţia lui Toni. Toţi o recunosc şi pe rând Sile, Mircea şi Costel se ridică şi o salută ridicol-ceromonios. ) De ce îţi e frică de mine? Nu ştiai că aşa este dragostea devărată, devaratoare şi acaparatoare? Te-ai învăţat să înjoseşti iubirile ce te înalţă, să ucizi planarea liber-dogoritoare a dragostei mele? Aşa, ai? Atunci rămâi cucoană ce ai fost dintotdeauna pentru mine...

Orchestra amuţii ca la un semnal, un chelnăr scăpă pe jos asurzitor, o tavă, cartierul adâncit în somn vui de strigătul unui apucat de streche: Curvo! Curvo! Curvo!