Gică Petrescu

Dacă nu ai ce face sâmbăta noaptea, ascultă pe Radio Cultural emisiunea Music Show realizată de Radu Croitoru și invitatul său permanent, Horia Moculescu. Tema emisiunii este una simplă, străvezie, și anume spulberarea colbului uitării de peste amintirea unor Voci ale muzicii ușoare românești. Inițiator și susținător al emisiunii (și ideii, desigur) este acest Cornel Dinu al portativului, dl. Horia Moculescu. Fermăcător este faptul că tema emisiunii este o necunoscută nu doar pentru noi, ascultătorii, cât și pentru realizatorul ei, dl. Croitoru. Este de-a dreptul ucigătoare candoarea acestui ieșean care se minunează odată cu noi despre biografiile cântăreților sau compozitorilor români povestite hâtru de Horia Moculescu.

Ediția din 6 ianuarie 2018 a fost dedicată memoriei marelui nenea Gică Petrescu. Horia i-a povestit pe îndelete lui Radu, aidoma unui bunic ce-i șoptește o poveste nepotului preferat, despre cine a fost  și ce a reprezentat Gică Petrescu în muzica românească. Răducu auzise de Gică Petrescu, așa cum (probabil) auzise și de echipa de fotbal FC Barcelona, dar să intre în amănunte, nu putea defel.  Era realizatorul principal al emisiunii, dar în același timp era și întâiul beneficiar al informațiilor difuzate în eter.

Horia Moculescu l-a lăudat cum se cuvine pe nea Gică, l-a asemuit cu Maurice Chevalier, ba chiar l-a urcat valoric peste cântărețul francez (!), însă când a amintit de reprezentația de la sala Olympia din 1965 (o acțiune propagandistic-culturală a României comunizate), a ținut să precizeze caustic că nu a fost singurul care a cântat la Olympia, deci nu e chiar așa mare scofală, în fine...

În afară de rememorarea șlagărelor lui Gică Petrescu, Horia a imprimat discuției și un alt parcurs, anume faptul că pentru un Artist cu peste șase decenii de activitate, publicul român nu a știut decât să întrețină glumele proaste legate de vârsta maestrului (seria nesfârșită de glume din ciclu Tutankamon & co). Replicile anemice ale lui Radu (vai, cum, publicul român?! Români îl divinizează pe Maestru, etc, etc) n-au făcut decât să sublinieze drama trăită de acest artist. 

Debutează în România interbelică, urcă treptele afirmării vreme de circa 15 ani (1933-1948), atinge o anumită popularitate și pe urmă dispare până pe la moartea lui Stalin. Reapare pe discuri Electrecord cu prostioare propagandistice (podul Grant, Vin cicliștii etc), urmând ca încet, încet să părăsească ritmurile care l-au făcut celebru, de tango, foxtrot sau vals și să se reinventeze în melodii populare de petrecere.

Din nefericire, atâta vreme cât a trăit, și mai ales după Decembrie 1989 nu a s-a găsit nimeni, dacă nu profesionist, măcar curios, în a dezvălui adevărata viață artistică a lui Gică Petrescu. De aia după el vor rămâne mereu glumele proaste ale publicului care l-a iubit atât de mult (!), după cum bine aminte Horia Moculescu de zgârcenia sa sau de escapadele de prin culise.

Vor rămâne toate aceste tâmpenii pentru că deși Google răspunde în circa 0,57 de secunde la întrebarea Gică Petrescu, singurele răspunsuri vor fi tot cele din eterna Wikipedia neactualizată sau reportajele din finalul vieții de pe siteurile Click, Evenimentul, Jurnalul sau Wowbiz.

Da, așa cum nu există strada Gică Petrescu (sau Doina Badea ori Aurelian Andreescu, etc), nu există niciun site dedicat Maestrului.

Era ok și la 60

Teatrul Godot găzduiește în neortodoxa-i sală spectacolul lui Răzvan Vasilescu, Era ok și la 60. Dl.Vasilescu este la ora actuală unul dintre fruntașii box office-ului artei românești. Numele său atrage, personajele impun în interpretarea sa. Astfel că venind pe această turnantă a succesului de casă și a încrederii de sine, dl. Vasilescu se expune publicului său fidel într-un soi de monolog pseudo-intimist, vreme de circa 60 de minute, pe scena restaurantului ”Teatru Godot”.
Dacă acest spectacol avea loc înainte de 1990 sau înainte de apariția internetului, ar fi fost un succes de necontestat, dar așa... Astăzi spectacolul dl. Vasilescu se ia la trântă cu showuri similare ale lui Mike Tyson sau Billy Crystal (dacă ar fi să le amintim cel puțin pe cele ce pot fi văzute pe HBO GO cu subtitrare, altfel pe YouTube fiind alte mii de showuri similare) și pierde rușinos competiția. De ce?
Simplu. Un astfel de spectacol reclamă în primul rând sinceritate față de spectator. În momentul când artistic atingi un prag înalt, dominant, aparițiile pe o scenă se traduc în evenimente cu impact major. Publicul român își divinizează vedetele, le acceptă micile derapaje (chiar mă întreb cum ar fi reacționat publicul la un #metoo aruncat asupra renumelui de Don Juan al lui Sergiu Nicolaescu - dacă mai trăia, desigur - sau Ile Năstase ori Florin Piersic?), așa și spectacolul dl Vasilescu a început în aplauzele și chicotelile unui public avid să râdă, să se bucure și să-și răsplătească idolul cu aplauze necontenite. Din păcate, spectacolul e fals și, mai grav, prost construit. Se pornește pe o pantă intimă, a destăinuirilor proprii, dar continuarea este una bâlbâită, peticită cu glumițe captatio benevolentiae și triste derapaje de logică. Textul recitat este șerpuitor în jurul imaginii soției (autoritare ca orice soție, desigur), dar mai încolo această cărare este abandonată și se bat câmpii cu amintiri roz despre nu știm ce copilă tânără fermecată de sexagenarul actor, după care revenim voioși la soție pentru că...
Eșecul spectacolului dl. Vasilescu rezultă tocmai din neînțelegerea raportului dintre actor Actor și publicul său fidelizat. Dl. Vasilescu uită că el nu este un imberb stand-up comedy man (din tagma Costel, Bordea etc) care în lipsă de mesaj învârte aceleași glume despre dezvirginare, prima beție ... Nu, dl Vasilescu are ce să spună pe o scenă sau cel puțin ar trebui să aibă. Cariera-i de până acum ar trebui să-i fie sursă îndestulătoare pentru o oră de show. I-aș sugera să vadă măcar o dată spectacolul lui Billy Crystal, ”700 de duminici” și sunt sigur că va înțelege unde bat.
Încheind, spectacolul e slab. Plin de gafe de logică, de ar fi să amintesc câteva: într-un decembrie comemorativ, te apuci să spui că totuși comunismul nu a fost așa rău, că nu e rău de fel, uite, în Franța, de exemplu, Partidul Comunist este o forță politică importantă, de ce n-ar fi și la noi (?!)...desigur, nu acum, dar în viitor de ce nu.... Sau eterna harababură din capul multora, se amintesc anii 60, se ia lumea artistică occidentală și se suprapune peste cea românească. Elvis, Rolling Stones sau Beatles aveau celebritatea lui Justin Biber în închisa societate dejistă sau pre-ceaușistă! Vorbim de mișcare hippy în România Socialistă și avem tupeul să punem semnul egal între realitatea de atunci și Woodstock! Și câte și mai câte, păcat.
Păcat.

#scurtisime

1. un bărbat de 50 de ani s-a hotărât să-și facă schimbare de sex. Cică vrea să iasă la pensie mai devreme, ca femeile.
(aici stirea pe larg)

2. PSD invocă mereu votul poporului pentru a rămâne întreg mandatul la cârma țării, indiferent de rezultatele economice și sociale. Aceasta este o gândire de tip penal. Ai primit o sentință de 4 ani, o duci la capăt. Ieși mai repede doar dacă nu sunt bune condițile de trai din pușcărie. Dar pușcăria lor e Casa Poporului, cum să fie condiții rele acolo?

3. Azi am prins de la jumătate o știre despre roboții viitorului. Din una-n alta, cică roboții vor fi folosiți și în scopuri sexuale. Instinctiv am concluzionat: ”Ți-ai pula-n ei de roboți!”

4. Un coleg în birou îi explica altuia că ți se poate închide apa caldă (dacă nu o plătești), ți se poate închide căldura, curentul electric, dar în niciun caz apa rece. ”Apa rece nu se închide! Apa rece e ca aerul! Ce, aerul ți-l închide?!”

5. Doi la o bere. 
A murit Regele Mihai, spune unul. 
Mda, numai Iliescu nu se dă dus, răspunde celălalt. 
Amândoi sorb din berile de sub nasul lor. 
Hm, spune primul din nou, mai ști, poate moare și el mâine, poimâine! 
Fugi de aici! Nu-i creștinește să-l îngropi pe Rege, hohotind cu gura până la urechi!

6. Doi puști de circa 10...12 ani discută în autobuzul 300.
Ia uite ce plină e Piața (Victoriei) de mașini, sâmbăta nu e nicio mașina aici, dar nici una!
Păi, da, sâmbăta nu sunt mașini, sâmbăta sunt proteste.
Așa e, eu nu stau în București și la mine acolo nu sunt proteste. Apropo, ai auzit de Paradisul Verde, nu?
Da, am fost pe acolo și am văzut niște palate!
Da, acolo bogătași nu-ș fac casă cu etaj... ca să vadă lumea că au bani își fac case doar cu parter, dar foarte întinse, știi impozitul e pe suprafața locuită (wow!)! Noi stăm într- casă cu etaj.

7. O fetița de circa 3...4 ani se alinta pe lângă taică-su, în Auchan. ”Hai ia-mi o jucălieee...”. Tatăl îi răspunde calm, ”Nu am bani”.
”Ba da, ai pe CARD, raspunde fetița clar, fără să-l maimuțărească pe R cu L.