luni, 26 martie 2012

Clona

Stimate domnule comisar,

Mă numesc Janluc Vasiliu, de profesie instalator liber-profesionist la spitalul Sf. Procopie din localitate. În seara zilei de vineri spre sâmbătă, să tot fi fost orele 14.30-14.35 am parăsit incinta spitalului îndreptându-mă hotărât înspre cuibul conjugal. Vremea, dacă mai ţineţi minte, era relativ mohorâtă, chiar pe alocuri ploioasă. Pe mine însă intemperiile meteorologice nu mă disturbau, căci gândurile mele se canalizaseră către şedinţa de bilanţ anual a clubului de astrofizică şi halucinaţii extraterestre, ce cu onoare îl conduc, „Laika”. Bilanţul anual pe care-l pregătisem era sumbru. 60% din efectivul clubului dispăruse, şi aici vorbesc de oamenii în carne şi oase, astfel: tanti Aglaia, membra cu numarul de legitimaţie 002, 001 sunt eu, desigur, a plecat în cerurile înalte la etatea de nici 87 de ani, Miluţă Ochi Roşii a fost prins din nou şi va lipsi pentru 4 ani şi 3 luni dintre noi iar domnişoara Lulu a devenit doamna măritată cu un soţ excesiv de gelos, inclusiv pe clubul nostru SF.

Astfel, pe când mă îndreptam înspre întâlnirea cu ultimul membru în viaţă al clubului, moş Vicenţiu care chiar dacă nu mai aude bine, cel puţin le brodeşte bine, având o imaginaţie de speriat, nu alta!, ei bine, străbăteam parcarea din spatele spitalui, cu capul în jos, mersul grăbit, adolescentin-alert, ferindu-mă de perdeaua de stropi ce înmuia pământul de câteva ore bune. Deodată, văd în faţa mea o maşină ce semăna leit cu a mea, ca două picături de ploaie. O Dacie 1300, model perioada tîrzie a anilor 70, culoare Alb 40, murdară natur de noroi proaspăt şi având numărul de înmatriculare BZ-13-BUO...13-BUO?! M-am oprit siderat, era numărul meu de maşină! Te pomeneşti că Lucica mea a plecat în lume cu mândria familiei noastre! Dar cum e posibil, noi nu avem baterie la maşină de 3 ani! M-am întors pe cîlcâie, am recitit numărul de înmatriculare şi m-am aplecat la geamul din partea locului mortului. Am ciocănit în geam apelându-mi jumătatea conjugală: Clepsidra vieţii mele, cum de ai plecat cu maşina pe o vreme...dar nu am dus vorba până la capăt. Din maşină mă priveau miraţi o pereche de ochi înspăimântători de frumoşi. Înspăimântători din punctul de vedere al unui soţ ce-şi divinizează soţia, desigur.

Pe de altă parte, gîndurile mele interioare nu au fost defel perturbate de verdele smaraldic al ochilor, nici de genele prelungi, nici de buzele roş-cărnoase abia perceptibil întredeschise de povara rujului, nici de liniaritatea marmureeană a gătului sau de ritmicitatea voluptoasă a sânilor, apropiaţi temători de stăpâna lor. Nu era Lucica mea, era ... Revin, gândurile mele s-au aventurat independent de voinţa mea înspre străfundurile memoriei imediate interne şi personale, iar primul gând curajos a fost acela al ecoului ştirii ce a făcut înconjurul Românie, trăiam în direct un nou caz al maşinii Clonă! Dacia mea iubită fusese clonată cu tot cu numărul de înmatriculare pentru cine ştie ce planuri ucigaşe! Şoferiţa îşi îndreptă degetele-i prelungi, cu unghii atent emailate înspre mânerul geamului din partea mea. Geamul cobora alene făcând cunoştiinţă simţurilor mele olfactive cu aburii parfumului ei L`eau d`Iseey Florale. Toate simţurile mele olfactive, gustative, vizuale s-au predat acestei orgii îmbătătoare iscate neaşteptat. Concomitent gândurile mele intim-lucide au făcut lesne o legătură pseudo-cinematografică între travelingul einsenstein-ian al geamului şi deschiderea unei imaginare Porţi Universal atemporale! Doamne, dacă nu cumva am intrat într-o dimensiune paralelă mie şi vieţii mele anoste? Te pomeneşti că a fost un semn de sorginte extraterestră greşeală de astăzi de la prânz, când am amestecat triada diurnă ţuică - bere – vin cu ţuică – vin – coniac?! Să fi avut dreptate beţivul ăla de fochist că vinul nu e digestiv precum coniacul şi ori beau repede 2 beri ori nici el nu mai ştie ce e de făcut într-o astfel de situaţie? Atunci, la încheierea prorocirii lui simţisem o vâjâială cumplită dinspre frunte înspre osul occipital, dar eu, prostul, am crezut că e rezultanta difuziei vinului în coniac, când de fapt era Poarta! Ştiţi cum e senzaţia aia de uşă de pivniţă deschisă, nu? O răcoare nevăzută ce te pătrunde perpendicular şi învăluitor. Cred că atunci se deschisese de fapt Poarta între Universele mele Paralele. Eu credeam că ma ridicasem să merg la toaletă, când colo, eu păşeam, de fapt înspre celălalt Mine. Destinul meu alternativ. Spitalul, parcarea asta există şi în Universul ăsta paralel, dar poate că nu mai sunt instalator, ci doctor...sau pacient...sau tot instalator...?

Cu astfel de gânduri roiindu-mi prin cap, mă aplecai peste geamul deschis, şi întreb Madona de la volan:

- Lucica, tu eşti?

- Nu, eu îs Ludmila. Dacâ ai cetăţenie rumânească pot fi şi Luşica...

Răspunsul meu afirmativ declanşă Big Bangul lumii mele de până atunci. Mă pofti în maşină şi pornirăm împreună înspre Motelul Roata Nebună, poziţionat şi în Universul Pararlel tot pe aliniamentul Mizil – Valea Călugărească – Ploieşti, şi tot pe E577. Se pare că în noul meu destin eram un soi de arian, simplu fapt de a fi posesorul unui buletin de identitate al Republicii România, tot România!, era de ajuns ca noua mea Lucică, tradus actualmente în Ludmila, să şi piardă efectiv minţiile şi simţul raţiunii! Abia ajunşi la motel, Ludmila/Lucica 2 îmi ceru cu împrumut buletinul de identitate. Apăru subit şi înspăimântător un mutant, răspundea la apelativul Igor. Îmi luă buletinul mormăind că-l scanează, copieză, naiba ştie ce să-i facă, oricum avea să mi-l aducă înapoi, cu mulţumuri, după ce eu îmi voi petrece câteva clipe alături de soţia mea clonă în camera 22.

Domnule comisar, din acest moment lumile mele paralele, clonate sau cum or mai fost ele s-au răsturnat, amestecat, corcit. Ajuns în camera fatidică, soţia mea clonă mă îndemnă la o cupă de sămăhoancă de sorginte cosmică, deoarece terestră nu putea fi otrava aia. De la prima înghiţitură toate organele mele interne se treziră la viaţă mai ceva ca natura la venira primăverii. Cel mai gălăgios se dovedi a fi ficatul meu atât de experimentat, tocmai el, dar nu mai avea cine să-l asculte. Clona porni să mă îmbie cu vorbe şi gesturi meşteşugite să mă atragă, gravitaşional, pe patul matrimonial al camerei 22, cum-necum perpendicular peste ea. Eu m-am lăsat purtat ca un adolescent de vraja mişcărilor ei lascive, în fine, cum necum, mă prăbuşi cu clona în braţe. Că erau aburii sămăhoancei, că erau ai iubirii, nu a fost minte să priceapă, nici voinţă să se opintească.

Acuma, domnule comisar aţi făcut foarte bine că aţi dat crezare nevestei mele, sora dumneavoastră, cum că eu sunt atât de prost încât nici vorbă să pot fi liderul unei reţele de basarabeni care fura identităţii româneşti şi fac comerţ cu carne vie şi tănără, însă chiar dacă dumneavostră personal, organele din subordine, nevastă-mea şi soacră-mea m-aţi surprins în halul dominator în care eram în camera 22, vă rog să mă credeţi că totul s-a întâmplat aievea şi în altă lume, pe care noi, muritorii, nu o putem înţelege, mai mult, nicidecum controla! De exemplu, numărul maşinii nu era clonat după al meu, ci doar noroiul măscării cifrele făcând din 18, 13. De aceea, domnule comisar, dragă cumnate, vorbeşte cu Lucica mea, cu iubita voastră mamă, şi mută-i gândul negru de divorţ ce o obsedează de atunci încoace. Ală pe care l-aţi văzut dezbrăcat în cameră şi făcând ca toate cele împreună cu copila aia, nu eram eu, cel din arestul preventiv din pivniţa conjugală, ci celălalt, clona mea. El, şi nu eu a făcut toate acele acţiuni reprobabile şi demne de condamnat de către societatea noastră democratică.

Închei cumnate, cerându-mi scuze pentru stricăciunile aduse chipiului şi însemnelor tale oficiale, însă nu mă lua de lângă Lucica mea, căci altfel întreg eşafodajul de principii al meu se pulverizează aidoma strugurilor transformaţi în must de gleznele zglobii ale bacantelor dansând în noaptea Sf. Andrei.

Niciun comentariu:

Apreciaza: