Stand up 1 și unu

Într-un loc aproape select, cinematograful Patria, a avut loc un spectacol ce se dorea încă din start ”altfel”. Cuvântul de ordine era respect, pardon, Respect! Respect față de public (program ales, dichisit, umor fin, subtilități etc), respect față de artiști (prezență la fix, fără întârziere etc). Bineînțeles că totul era o glumă. Spectacolul a început după o jumătate de oră , onor publicul intrând în sală și după această întârziere, exista un singur bufet, la care se făcea o coadă până în bulevardul Magheru, harababură la bilete (2 pe un loc) etc, etc. Dar nu asta era problema cea mai arzătoare, astea deja sunt aspecte clasic neaoșe, dacă lipsesc trebuie să dea de gândit!
Problema este că stand-up românesc nu poate ieși din umbra sa proprie, auto-impusă de limite intelectual-artistice sau pur și simplu frică. Deși suntem în miezul unui ev aprins electoral,comediatul român nu iese din triunghiul său de glumițe: sex (nevastă, amantă, virginitate etc)-droguri (ierburi, băutură)-anti bucurești (tot ce străin de București, mediul rural cu județele Moldovei în pole position, plus variațiunile cu manele, maneliști etc).
Pe vremea lui nea Nicu, sub dictatură, scenariștii băteau câmpii cu glume despre frizeri, gestionari sau imagini casnice cu soacre/neveste moraliste. Astăzi, în libertate, glumele nu depășesc țarcul glumițelor, mai grav, artiștii împrumutând între ei aceleași snoave (era cool să vezi cum zicea unul gluma cu cine e din Vaslui (Galați, nu contează de unde)?, pe urmă apaudau/chiuiau câțiva din sala, și urma vreo glumă cum că acolo sunt cele mai curve femei sau cei mai bețivi bărbați și dă-i cu hohote și aplauze de la restul sălii. Pe urmă gluma revenea și la alți comediați, astfel încât pe la al treilea sau al patrulea dintre ei, nu mai răspundea nimeni din sală!)
După un astfel de spectacol sentimentul de regret și nemulțumire poate fi ridicat, dar nu e caz de disperare. Atât se poate, asta-i calitatea. Trist rămâne faptul că acești băieți tineri (în România, stand-up-ul este 100% falusocratic!), care nu au cunoscut chingile cenzurii comuniste, nu au bagajul minim de repere morale și nici vigilența civică de a ataca asperitățile vieții politice românești, nu atât din perspective ideologice stânga-drapta, cât mai ales de la nivel de principii proprii civilizației europene. Nu vreau să aud glume despre Ponta, pentru că eu sunt băsist sau reciproca. Ponta, Băsescu, Macovei & Co trebuie criticați pentru derapajele lor, pentru faptul că acești oameni își asumă cu ardoare misiune de a conduce o nație, și poate în cazul concret al fiecăruia, acest deziderat nu se poate împlini. Ei, ca oameni, au carențe educaționale (cei 7 ani de acasă, școlile urmate etc), intersociale (de anturaj), într-un cuvânt, nu sunt perfecți. Și nici nu trebuie, că doar nu votăm sfinți! Aici intervine rolul comediaților, ei sunt cei care trebuie să devină un soi de sanitari ai societăți, ei sunt cei care cu ascuțitul lor simț de observație pot desluși și ierarhiza petele de umbră din biografia oricărui om de stat.
Rămân la părerea că actorul de stand up trebuie să fie altceva decât Alexandru Arșinel varianta 1980.

Interviu cu un Actor

N

e aflăm într-o emisiune de televiziune. De o parte şi de alta a unei măsuţe de cafea stau şi discută Moderatorul şi Actorul.

-        Bună ziua, doamnelor şi domnilor, iată ne aflăm astăzi în compania onorantă a maestrului...

-        Ei, maestru...nici chiar aşa...ce or să spună Beligan sau Floriiin Călinescuuuu...

-        Nu, nu, sunteţi maestru şi gata! Publicul a decretat!

-        Ei, dacă e pe aşa sunt de acord, căci fără public ce am fi noi actorii?

-        Exact, ce aţi fi? Cârpe în vânt, izmene pe călător, rahaţi în ploaie...

-        Nu asta vroiam să zic, mai degrabă, după cum zicea poetul, am fii doar pulbere de stele în calea cometelor universului galactic.

-        Mda, şi aşa se poate spune. În fine, întâlnirea noastră de astăzi a fost prilejuită de recentul dumneavoastră succes de la gala Uniter, este vorba de premiul de interpretare masculină oferit de DNA. Dacă ne puteţi spuna saga acestei victorii, travaliul din umbra îzbânzii.

-        Da, desigur, cu plăcere. Premiul oferit de DNA este un premiu tânăr, ca să mă exprim aşa, un premiu ce recompensează munca deloc uşoară de redare la televiziunile de ştiri, a stenogramelor DNA. A fost inspirata propunere a directorului Caramitru de a propune televiziunilor de ştiri ca noi, actorii cu experienţă, să citim monotonele stenograme DNA, în locul insipizilor moderatori TV.

-        Succesul a fost instantaneu şi fulminant!

-        Exact, dar drumul v-aţi întrebat, drumul cum a fost? Drumul a fost greu. De obicei, noi, cei din tagma actorilor, histrionii, cu personaje ca Hamlet sau Tipătescu ne familiarizăm pe îndelete în anii de studiu de la Institut. Dar cu alde Voiculescu sau Hrebe ce să faci? Cu ei nu găsim prea lesne vreun traseu inspiraţional, vreo cale subersivă de desluşire a fiorului intim al personajului.

-        Hm, Hrebe? Să înţelegem că a fost atinsă o anumită intimitate cu personajul?

-        Bineînţeles, altfel nu poţi să-l redai natural. Eu, de altfel, am luat premiul pentru rolurile Hrebe din Padurea Braşovului, Voiculescu din 10 ani din viaţă şi Ilie Sârbu din Veriga lipsă dintre om şi Dumnezeu.

-        Wow, ce interpretare, câtă forţă!

-        Mie-mi spui? Doamne, cât am asudat pentru rolurile astea. Închipuie-ţi că până la aceste roluri eu eram unul dintre cetăţeni scârbiţi de politică, de politicieni. Efectiv nu urmăream buletinele de ştiri, nu suportam gâlceava din cadrul talk show-urilor, nu mergeam la vot.

-        (indignat) Nu mergeaţi la vot?!

-        (spăşit) Da, aşa de jos ajunsesem. Eu nu-mi exprimam dreptul constituţional de a alege.

-        Şi totuşi aţi găsit puterea internă de a scăpa din corsajul indolenţei, din ghearele nepăsări civice!

-        Da, aşa e, dar lupta a fost grea. Apropo, ştiţi care a fost clipa când am înţeles că am reuşit?

-        Când vi s-a înmânat premiul?

-        Nu. Am ştiut că am învins în clipa în care Mircea Badea m-a înjurat de mamă şi mi-a scris cu şurubelniţa pe portiera maşinii, citez din memorie, băsistule!

-        Doamne Dumnezeule! Aia a fost clipa?! Chiar aţi vizualizat momentul acela unic al victoriei?

-        (modest) Da, eu sunt unul dintre puţinii ce au surprins într-o viaţă de om, Clipa, cu C mare. Pe urmă, lătrăturile doamnei Firea Pandele sau muşcăturile domnului Şova au încoronat deplin împlinirea mea profesională. Mă simţeam cum îmi închipui că s-o fi simţit Sir Edmund Hillary pe 29 mai 1953 pe vârful Everestului. Mândru şi împlinit!

-        Of, Doamne, uite, îmi şterg o lacrimă emotivă şi vă mulţumesc pentru onoarea de a mă fi făcut părtaş la o aşa trăire, sărut-mâna maestre. Desigur, nu e vorba doar de mine, în faţa micilor ecrane cohorte de telespectatori sunt sigur că trăiesc momentul aidoma mie.

-        Lasă, nu plânge, pentru că nu toate merg ok.

-        Cum?! (indignat-agresiv) Există concetăţeni imuni la arta pură?

-        Oho, şi încă cum! Vezi tu, dragul meu, toate personajele astea pe care eu şi colegii mei le interpretăm atât de bine, au influenţă şi dispun de putere asupra, culmea, televiziunilor. Aha, ţi se spune, eşti bun să-i maimuţăreşti pe Hrebenciuc sau Voiculescu? Atunci, na! Ciuciu rol în piese de teatru, canci invitaţii în spectacole! Hrebenciuc ăla real sau Voiculescu ăla adevărat e prieten, amic sau co-acţionar cu drăguţul tău de patron de televiziune, nu eu! Pe ei îi ascultă independenţii patroni de media, nu pe mine, nu pe adorabilul public telespectator. (între timp, încet, încet şi treptat câte o lumină se stinge, câte un decor este ridicat, iar la final, Moderatorul, o siluetă în penumbra studioului, se va îndepărta la rândul său de Actor, lasându-l singur). Uite, am acasă diplome de la DNA cum că graţie interpretării mele maiestoase, ei au putut desluşi mai exact anumite mesaje ascunse printre rândurile stenogramelor şi astfel alde Hrebenciuc, Voiculescu şi compania au fost mai abitir proponiţii în acuze. Atunci, la momentul lor, toate aprecierile astea m-au bucurat, dar astăzi parcă bucuria mea nu mai este deplină, undeva, ceva s-a rupt, încrederea în mine se deşiră... privesc în jur şi mă simt singur, mi-e frică. Da, în societatea românească eu sunt claustrofob.

Balkanik

Anul trecut am aflat de festivalul Balkanik abia după ce trecuse, asta fiind de fapt o meteahnă a presei de entertainment românească, afli de o chestia abia după s-a petrecut evenimentul. Balkanik se vrea o stare de spirit "live", o redescoperire a unei atmosfere de confluenţă a două mari civilizaţii, cea occidentală şi cea orientală. Sârbii, bulgarii şi cu noi avem puncte comune în istoriile naţionale, şi multe pot fi traduse muzical sau culinar, însă toate sunt influenţate masiv de umbra marelui imperiu otoman.
Anii de după 1989 au diluat imaginea lumii balcanice, mai ales muzicale, o accentuată vulgarizare prin manelele difuzate eficient de alde Măruţă and Co. Balkanik cu acest fenomen se luptă şi-şi câştigă o bilă albă uriaşă pentru asta.
Altfel, am fost la prima seară şi am redescoperit lucrurile cunoscute:
1. publicul prezent este deja cucerit de fenomen, ştie de ce şi unde a venit;
2. indiferent de experienţa organizatorilor, nu există o logică în desfăşurarea evenimentului. Pauzele între artişti sunt lungi, nu există un fir "roşu" călăuzitor al evenimentului;
3. Co-participanţii la eveniment - meşteşugari, vânzători produse alimentare - părea debranşaţi de la miza evenimentului. Meşteşugarii erau nemulţumiţi de faptul că preţul de intrare (65 lei) devine prohibitiv pentru mulţi vizitatori, care astfel îşi vor drămui banii doar pentru clasica bere. Punctele de alimentaţie culinară (variată, turcească, românească, ungurească) se aflau în stăpânirea unor agenţi comerciali obosiţi şi ciufuţi de la primele momente ale deschiderii festivalului.
Dar, desigur, întâlnirea dintre artişti şi public este deplină şi salvatoare pentru scopul şi iniţiativa festivalului.