Interviu cu un Actor

N

e aflăm într-o emisiune de televiziune. De o parte şi de alta a unei măsuţe de cafea stau şi discută Moderatorul şi Actorul.

-        Bună ziua, doamnelor şi domnilor, iată ne aflăm astăzi în compania onorantă a maestrului...

-        Ei, maestru...nici chiar aşa...ce or să spună Beligan sau Floriiin Călinescuuuu...

-        Nu, nu, sunteţi maestru şi gata! Publicul a decretat!

-        Ei, dacă e pe aşa sunt de acord, căci fără public ce am fi noi actorii?

-        Exact, ce aţi fi? Cârpe în vânt, izmene pe călător, rahaţi în ploaie...

-        Nu asta vroiam să zic, mai degrabă, după cum zicea poetul, am fii doar pulbere de stele în calea cometelor universului galactic.

-        Mda, şi aşa se poate spune. În fine, întâlnirea noastră de astăzi a fost prilejuită de recentul dumneavoastră succes de la gala Uniter, este vorba de premiul de interpretare masculină oferit de DNA. Dacă ne puteţi spuna saga acestei victorii, travaliul din umbra îzbânzii.

-        Da, desigur, cu plăcere. Premiul oferit de DNA este un premiu tânăr, ca să mă exprim aşa, un premiu ce recompensează munca deloc uşoară de redare la televiziunile de ştiri, a stenogramelor DNA. A fost inspirata propunere a directorului Caramitru de a propune televiziunilor de ştiri ca noi, actorii cu experienţă, să citim monotonele stenograme DNA, în locul insipizilor moderatori TV.

-        Succesul a fost instantaneu şi fulminant!

-        Exact, dar drumul v-aţi întrebat, drumul cum a fost? Drumul a fost greu. De obicei, noi, cei din tagma actorilor, histrionii, cu personaje ca Hamlet sau Tipătescu ne familiarizăm pe îndelete în anii de studiu de la Institut. Dar cu alde Voiculescu sau Hrebe ce să faci? Cu ei nu găsim prea lesne vreun traseu inspiraţional, vreo cale subersivă de desluşire a fiorului intim al personajului.

-        Hm, Hrebe? Să înţelegem că a fost atinsă o anumită intimitate cu personajul?

-        Bineînţeles, altfel nu poţi să-l redai natural. Eu, de altfel, am luat premiul pentru rolurile Hrebe din Padurea Braşovului, Voiculescu din 10 ani din viaţă şi Ilie Sârbu din Veriga lipsă dintre om şi Dumnezeu.

-        Wow, ce interpretare, câtă forţă!

-        Mie-mi spui? Doamne, cât am asudat pentru rolurile astea. Închipuie-ţi că până la aceste roluri eu eram unul dintre cetăţeni scârbiţi de politică, de politicieni. Efectiv nu urmăream buletinele de ştiri, nu suportam gâlceava din cadrul talk show-urilor, nu mergeam la vot.

-        (indignat) Nu mergeaţi la vot?!

-        (spăşit) Da, aşa de jos ajunsesem. Eu nu-mi exprimam dreptul constituţional de a alege.

-        Şi totuşi aţi găsit puterea internă de a scăpa din corsajul indolenţei, din ghearele nepăsări civice!

-        Da, aşa e, dar lupta a fost grea. Apropo, ştiţi care a fost clipa când am înţeles că am reuşit?

-        Când vi s-a înmânat premiul?

-        Nu. Am ştiut că am învins în clipa în care Mircea Badea m-a înjurat de mamă şi mi-a scris cu şurubelniţa pe portiera maşinii, citez din memorie, băsistule!

-        Doamne Dumnezeule! Aia a fost clipa?! Chiar aţi vizualizat momentul acela unic al victoriei?

-        (modest) Da, eu sunt unul dintre puţinii ce au surprins într-o viaţă de om, Clipa, cu C mare. Pe urmă, lătrăturile doamnei Firea Pandele sau muşcăturile domnului Şova au încoronat deplin împlinirea mea profesională. Mă simţeam cum îmi închipui că s-o fi simţit Sir Edmund Hillary pe 29 mai 1953 pe vârful Everestului. Mândru şi împlinit!

-        Of, Doamne, uite, îmi şterg o lacrimă emotivă şi vă mulţumesc pentru onoarea de a mă fi făcut părtaş la o aşa trăire, sărut-mâna maestre. Desigur, nu e vorba doar de mine, în faţa micilor ecrane cohorte de telespectatori sunt sigur că trăiesc momentul aidoma mie.

-        Lasă, nu plânge, pentru că nu toate merg ok.

-        Cum?! (indignat-agresiv) Există concetăţeni imuni la arta pură?

-        Oho, şi încă cum! Vezi tu, dragul meu, toate personajele astea pe care eu şi colegii mei le interpretăm atât de bine, au influenţă şi dispun de putere asupra, culmea, televiziunilor. Aha, ţi se spune, eşti bun să-i maimuţăreşti pe Hrebenciuc sau Voiculescu? Atunci, na! Ciuciu rol în piese de teatru, canci invitaţii în spectacole! Hrebenciuc ăla real sau Voiculescu ăla adevărat e prieten, amic sau co-acţionar cu drăguţul tău de patron de televiziune, nu eu! Pe ei îi ascultă independenţii patroni de media, nu pe mine, nu pe adorabilul public telespectator. (între timp, încet, încet şi treptat câte o lumină se stinge, câte un decor este ridicat, iar la final, Moderatorul, o siluetă în penumbra studioului, se va îndepărta la rândul său de Actor, lasându-l singur). Uite, am acasă diplome de la DNA cum că graţie interpretării mele maiestoase, ei au putut desluşi mai exact anumite mesaje ascunse printre rândurile stenogramelor şi astfel alde Hrebenciuc, Voiculescu şi compania au fost mai abitir proponiţii în acuze. Atunci, la momentul lor, toate aprecierile astea m-au bucurat, dar astăzi parcă bucuria mea nu mai este deplină, undeva, ceva s-a rupt, încrederea în mine se deşiră... privesc în jur şi mă simt singur, mi-e frică. Da, în societatea românească eu sunt claustrofob.