Gainsbourg

Recent am văzut o comedioară trăznită franțuzească, bineînțeles, ”Dacă aș fi fost bărbat”. În rolul principal masculin am găsit un tip care semăna izbitor cu Serge Gainsbourg. M-am gândit că nu poate fi vorba de vreun necunoscut fiu al cantautorului francez, dar totuși am dat un google it după numele lui, Eric Elmosnino. Așa aveam să-l descopăr pe laureatul premiului Caesar pe anul 2011 și rolul său minunat din filmul ”Gainsbourg, o viață eroică”

Bașca, aidoma unei tușe de culoare, în film, rolul tătălui lui Serge Gainsbourg este jucat de românul nostru Răzvan Vasilescu, și o face foarte bine spunându-și replicile și-n franceză, și-n rusă (Serge provine dintr-o familie de evrei ruși), într-un soi de efect a la Elvira Popesco.

Pentru spectatorul român Serge Gainsbourg nu e prea cunoscut, cu excepția hitului Je t'aime, care a circulat la vremea lui într-o formă underground, cenzura ceaușistă fiind mai catolică decât Papa de la Roma. În rest, tăcere. 

Filmul regizat și gândit de Joann Sfar, un pictor de imagini din stirpea lui Terry Gilliam, derulează firul vieții artistului din vremea copilăriei în Parisul ocupat și până la sfârșitul din vremea căderii Cortinei de Fier. Construcția filmului se bazează pe patru piloni de Iubire: relația cu părinții , relațiile cu femeile vieții sale, Bardot și Birkin, și Sinele său (viziune artistică regizorală similară Labirintul lui Pan...). Filmul curge printre aceste repere dezvăluind/confirmând spectatorului sursele inventivității și geniului creativ ale lui Serge Gainsbourg.

Înainte de fi șocant sau ostentativ-provocator, Serge a fost un compozitor și cântăreț talentat, nefiind  nicidecum omul unui singur hit, cum trist se întâmplă cu starurile din zilele noastre. 

De fapt, și aici atingem un alt plan, Serge ca și Johnny Hallyday sau France Gall, ca să îi amintesc pe cei mai recent dispăruți dintre noi, artiști cu cariere unanim recunoscute, cel puțin în lumea francofonă și nu numai, ei bine, aceștia fac parte din generația post război, cei născuți la finalul anilor 40 și care la 18...20 ani și-au afirmat poziția și atitudinea non-conformistă, destabilizând o lume artistică traumatizată de urmările războiului și incapabilă de revirimente explozive ca-n anii 1920. Atitudinea tinerilor se manifesta în toată lumea liberă (Beatles în Anglia, Elvis în SUA). Țările comuniste construiau ierarhic Omul Nou, și deci nu aveau astfel de explozii necontrolate în desfășurare sau efecte.

Urmăream filmul dedicat acestui promotor al viciilor (sex + tutun, cel puțin), pe urmă îmi aduceam aminte de un număr dedicat de Paris Match memoriei lui Johnny Hallyday și mă gândeam ”noi, români, de ce nu facem așa ceva? Dar dacă am face un asemenea film, cui i l-am dedica? Care ar fi artiștii a căror viața ar fi atractivă, pasională (peste nivelul de interes al unui documentar, bineînțeles)? Hariclea Darclee este eroina unui film propagandistic, iar încercările de ecranizare ale vieților unui Eminescu sau Creangă sunt niște fiasco-uri perfecte. Deci?

Primul gând mi-a fost înspre formația Phoenix, perioada de debut bănățeană și până la evadarea din RSR. Ar fi putut ieși ceva deși muzica lor mi se pare că se adresează (este înțeleasă) în special, publicului român. Influențele etno din rockul lor îi leagă prea mult de România (asta nu e defel rău, dar emoția ar fi strict cantonată geografic, nelăsând loc empatiei globalizate).

În fine, personajul care ar putea fi buricul spiralei de interes într-un astfel de film, cred că ar fi Adrian Păunescu. Scenariu s-ar mula perfect pe lupta eternă dintre Artistul (poetul) și omul (caracterul) Păunescu. Plus și Minus față-n față! Eden și mocirlă! Păunescu, viața lui ar putea fi harta comportamentală a României roșii. 

Și el a fost un copil al post-războiului, crescut în vitregiile instaurării puterii populare, martor la agresiunea Statului asupra propriilor cetățeni, învață minciuna și ipocrizia pas cu pas. Ușurința în versificare e aptitudinea sub care Partidul îl adoptă. Îmbracă hlamida proletcultismului și urcă scara socială dejistă, pe urmă ceaușistă. Poetul și omul se zbat în aceiași ființă. Filmul crește, și aidoma peliculei lui Sfar, există un moment definitoriu (al filmului), și anume constituirea Cenaclului Flacăra. Scenariu are o creștere emoțională vizibilă, Păunescu ajunge în SUA, este impresionat de Bob Dylan (ok, își bate joc de interviul cu Eliade după cum i-a cerut-o Partidul...), se reîntoarce acasă și inventează cenaclu. Aici văd un moment foarte important, Cenacul este victoria Poetului, ultima, în fața omului Păunescu. După asta încolo începe căderea. Cenaclu se transformă într-un malaxor de osanale la adresa lui Ceaușescu, de bani (nenumărați) pentru Păunescu și, mai ales, de creare a Republicii Păunescu (o lume fără limite pentru Bard).

De aici încolo, până la finalul flegmelor populare de la gardul ambasadei SUA (un time-lapse al secvenței împușcării cuplului Ceaușescu la Târgoviște), regizorul/scenaristul poate colora filmul cu episoade de tipul, scheme tip pentru succesul de scenă al tinerelor soliste (e vremea când mișcarea #meetoo nu poate fi închipuită, nicidecum acceptată) sau partide memorabile de fotbal, în care Bardul este epicentrul jocului, fiind concomitent 3 în 1, adică Dobrin, Balaci și Hagi toți în Păunescu, ca talent (sic) la figurat și ca greutate fizică, la propriu.

Da, un film despre Păunescu ar umple un gol existent, și anume acela al redării lumii din spatele conceptelor alb-negru despre epoca comunistă. Lupta interioară, instinctul de supraviețuire, cred că ar putea fi destul de bine exprimate despre biografia romanțată sau nu a lui Adrian Păunescu.