007

Mi-am propus la un moment dat, pe la începutul primăverii, să văd/revăd seria de filme Bond, James Bond, adică 007. Experiența vizionării a fost una pe deplin încântătoare. James Bond reprezintă acel gen de film care pe de-o parte nu se ia în serios, pe de altă parte tot ceea ce vezi pe pânza de cinema este aproape fără cusur. Filmul nu e viață, spune o vorbă printre oamenii de film. Și așa și e, filmul (reușit) nu e viața pe care noi o trăim zi de zi, ci e viața pe care o descoperim/imaginăm hoțește printr-o gaură de cheie enigmatică, printr-o crăpătură îngustă de gard. Acolo, dincolo de aceste obstacole, totul e permis, credibil. Acordul spectatorului cu filmul este unul conștient, acceptăm visul, înghițim minciuna, dar totul trebuie să fie perfect. Iar seria Bond tocmai acest lucru îl face perfect, minte convingător.
Seria de aventuri a năstrușnicului agent britanic este înainte de orice, victoria ambiției lui Albert R. Broccoli. Producătorul american a crezut în succesul personajului mai mult decât oricine altcineva. Toată seria de episoade alerte, comice sau serioase, a supraviețuit deceniilor grație obsesiei lui Cubby (A.R. Broccoli pentru intimi). Voi aminti în rândurile următoare câteva aspecte proprii succesului seriei de spionaj (m-am oprit la șapte...).
1. Inventivitatea
Reușita unui film este de obicei rezultanta nematematică dintre fixația unui regizor (sau producător) și victoria financiară de la box-office. Multe filme se opresc în pragul imaginației regizorului, devenind ulterior filme de autor, neînțelese pe deplin, apărute prea devreme, etc, etc. Cubby cred că a fost înainte de producător mercantil unor copil mare îndrăgostit de perfecțiunea personajelor de celuloid. James Bond este un astfel de personaj, un superman fără puteri supranaturale. Vorba propagandei comuniste, un Om dintre oameni. Succesul lui 007 a însemnat înainte de orice imaginația debordantă, fără limite și de multe ori copilărească. Născut ca personaj în plin Război Rece, personajul Bond a îmbrăcat hlamida inteliginței și a sarcasmului princiar. Bond nu putea fi decât britanic, o specie astăzi dispărută chiar din regatul mai Commonwealth (ca mixtură etnică) decât altădată. Caruselul întâmplărilor se succed în ritmul clasic al filmelor de gen, însă happy end-ul apare pe căi diferite (cel puțin în seriile ante Daniel Craig), găsind rezolvări la situații limită dintr-o panoplie de soluții demne de un Nostradamus avant la lettre. Și spectatorul acceptă soluțiile găsite, fermecat fiind de naturalețea personajului (Daniel Craig e prea mult Die Hard câteodată...)
2. Cascadoriile

O coloratură specifică seriei o reprezintă cascadoriile. Într-o epocă vitregită de perfecțiunea CGI-ului, cascadoriile seriei au ceva vintage, meșteșugăresc. Revedeți urmăririle schiorilor din epoca Connery, trecând prin Moore și pâna la Pierce! Sunt fabuloase, observi trucajul din spatele lui 007, pânze vălurite a la Mack Sennett, și accepți iluzia spășit. e de multe ori un simptom tipic copilului care-și vede părinții punându-i cadoul sub brad, dar el crede tot mai acerb în Moș Crăciun! Fără seria galopantă de cascadorii (pe schiuri, sub ape, urmări cu mașini pe serpentine sau lansări cu parașuta), James Bond n-ar fi fost 007 nicicând (am zis!);

3. Tema muzicală.
Nu cred că e iubitor de cinema care să nu fi fredonat o dată tema muzicală a filmului. Reușita seriei Bond este aceea că melodiei lui James Barry și Monty Norman, toate celelalte episoade ale seriei au reușit să propună/adauge noi și noi teme muzicale, susținute de voci importante ale entertainment, melodii care au cunoscut la rândul lor, un extraordinar succes de public. Rememorați sau căutați pe Youtube ritmurile interpretate de Nancy Sinatra, Shirley Bassey, Tina Turner sau Madonna. Sau poate Paul McCartney ori Duran Duran (preferatul meu);
4. Personajul principal.
Mda, aici s-ar putea scrie enorm de mult și enorm de pătimaș. Fanii, răsfirați pe generații de vârstă dar uniți sub umbra dominatoare a agentului Majestății sale, sunt tentați de multe ori să atribuie variate poziții în clasamentul All time al interpreților lui James Bond. Revăzând seria mi-am dat seama că aceasta este una din marile greșeli și nedreptăți făcute actorilor seriei. Fiecare James Bond a fost interpretat într-o asemenea manieră că s-a reușit pe de-o parte să se dea continuitate credibilă personajului, și pe de altă parte a existat și libertatea fiecărui actor de-aș construi personajul credibil în felul său.
Într-un clasament personal al interpreților lui James Bond nu le-am acorda neapărat note și poziții ierarhice, considerând că fiecare a fost perfect în felului său.
- Daniel Craig, nu este Bondul meu preferat de fel, personajul mi se pare mult prea mult a fi... Daniel Craig, însă jocul său e fără reproș;
- Pierce Brosnan, mi se pare de departe cel ce a înțeles cel mai bine alchimia de succes dintre 007 și spectator. Mi-au plăcut filmele sale și l-am simțit mai puțin cabotin decât Roger Moore. Bond-ul său deși avea mereu un zâmbet în colțul gurii, mi s-a părut mereu credibil (cât de credibil poate fi un super erou, desigur);
- Timoty Dalton, mi s-a părut pe de o parte un soi de Daniel Craig avant la lettre, adică un Bond mult mai războinic și pe de altă parte, un actor nefericit care ar fi meritat mai multe filme din serie;
- Roger Moore, a fost Bond-ul meu preferat în perioada adolescenței (VHS tempora!). Interpretarea sa  mi s-a părut o continuă și perfect dirijată explozie de șarm și bună dispoziție. Totodată în filmele sale mi s-a părut la un moment dat o anumită neliniște referitoare la atractivitatea personajului. Astfel James Bond este încărcat de gadgeturi și situați neverosimile, și dese apropouri la vârsta sa (de pildă, dialogurile cu Moneypenny pierzând din amplitudine cu fiecare scenă). For your eyes only, de exemplu mi s-a părut fără suflu și plin de stereotipii;
- George Lazenby este nefericitul inocent al întregii serii. Ivit între două filme cu Sean Connery, din motive pe care nu le pricep, săracul Lazenby a fost, și este considerat oaia neagra a seriei. Mie personal Bondul lui Lazenby mi s-a părut perfect angrenat în personajul construit amonte de Sean Connery. Din păcate, părerea mea nu contează, Lazenby a căzut într-un con de umbră, cariera lui filmică îmbogățindu-se cu personaje western sau cu serii Emanuelle, aka Silvia Kristel;
- Sean Connery a fost cel dintâi James Bond (Dr. No, în 1962). A apărut în 7 filme din serie, la fel ca Moore, are meritul de-a fi dat consistență și credibilitate personajului. Personal, Connery îmi place ca actor, dar în serie, paradoxal, nu prinde podiumul preferințelor personale. Bașca este și protagonistului unui episod nereușit, plictisitorul film din 1967, You Only Live Twice.
5. Sexismul macho
James Bond pe lângă prestanță, eleganță, inteligență este și personajul care a răspândit cel mai mult în cultura de masă cinematografică ideea de sexism macho. În lumea egalității de sex, de astăzi, dominația masculină a personajului, în special cea din seria anilor 60-70, pare nefirească și de neconceput la standardele actuale. Și totuși, femeile lumii Bond par să existe doar pentru satisfacerea plăcerilor lui Bond, James Bond. Agentul 007 pare să reușească pe celuloid tot ceea ce spectatorii din sală visează cu ochii deschiși în clarobscurul propriilor dormitoare;
6. Roluri feminine
Chiar dacă personajele feminine au fost concepute prin atitudini de supunere caricaturizată, rămâne de semnalat faptul că seria Bond a reușit să impună un tipar, cel al Bond Girls, dar și faptul că pentru cele mai multe dintre interprete, apariția într-un film din serie a însemnat maximum unei cariere sau ocazia relansării ei. Rămân interesante abordările mișcătoare, unduitoare din cazul personajelor sexului slab. Mai întâi se flutură imaginea unui personaj, Monneypenny, și a unei situații de etern conflict dual în interpretări, după care se trece înspre relații bicolore definitorii, Bond și agentele secrete, glaciale în etalarea profesionalismul lor ucigător sau amante iremediabil pierdute la umbra pieptului frumosului agent. Rămâne interesant faptul că trecerea anilor asupra seriei a adus cu sine și modificări de gen (feminin, în cazul de față). Dezvoltarea conceptului universal al egalității dintre om și femeie, plus înfoierea feminismului în lumea occidentală, a condus la impunerea unei femei ca șefă a lui Bond, masculul suprem (aka M). De bună seamă doar talentul lui Judi Dench n-ar fi fost suficient pentru succesul personajului, cred că aici a fost și amestecul de real cu imaginație din jocul plin de nuanțe și apropouri la fermitatea fostului ministru Margaret Thatcher sau poate o similitudine în umbră la adresa Majestății Sale Regina Angliei, Elisabeta a II-a;
7. Personaje negative
Alternativa la pozitivismul dominant al personajului Bond îl reprezintă desigur, personajul negativ. Aici seria 007 a reușit, poate mai puternic decât în cazul personajelor feminine (menținute în multe cadre strict la jocul carnalității decât al talentului), să construiască, de multe ori din jocuri de umbre și așteptări, personaje malefice credibile. Am revăzut o serie foarte bună de actori puternici, credibili și care au reușit să de-a replica potrivită pozitivismului iradiant al lui 007. Amintesc câteva nume: Adolfo Celi, Telly Savalas, Yaphet Kotto, Richard Kiel,  Louis Jordain, Cristopher Walken, Sean Bean, Toby Stephens, Mads Mikkelsen sau Javier Bardem.

(http://www.007.com/characters/the-bonds/)

PS In perioada pregătirii acestei postări, James Bond-ul Roger Moore a murit. Evitând prostia jurnalistica româneasca, aia cu a plecat într-o lume mai buna, s-a dus sa salveze Raiul de organizația terorista Spectre, bla, bla, încheiem cu un britanic RIP Roger, halal sa-ți fie, ai reușit ceea ce lui James Bond nu i s-a întâmplat niciodată, sa moara.