Pe parcursul unui weekend am văzut 2 filme interesante, care împreună şi separat mi-au relevat importanţa sentimentului intim al tradiţiei din viaţa fiecărui popor. Atât în Chico şi Rita, cât şi în transmisia live a unui spectacol înregistrat (!), concertul de Craciun al lui Andre Rieu, de la Cinema Light Mall de pe Trafic Greu, am înţeles a 1000-a oară cât de nociv a fost comunismul pentru fiecare din noi (atât în România, cât şi în Cuba).
Comuniştii înainte de orice au ales să ucidă legătura fiecăruia dintre noi cu înaintaşii, străbunii noştri istorici. Pe de o parte nu a fost strict vorba de pervertirea filmelor istorice, de genul "sindicalizării" pandurilor lui Tudor Vladimirescu din celebrul film, sau pseudo-marxismizării voievozilor noştri Ştefan şi Mihai, ci pervetirea a fost indusă la un nivel mult mai intim, aproape atomizat biologic şi mental. Urmărind colindele lui Andre Rieu din oraşul lui natal,mi-am dat seama că acţiunea de inventare a Omului Nou în orice regim comunist a pornit inclusiv prin înlocuirea lui Moş Crăciun cu Moş Gerilă. Totul trebuia să fie nou, în toate ce se întâmplau trebuia să existe un nou an întâi după noul Cristos (Dej la noi, Lenin la ruşi, Fidel la cubanezi, etc). Colindele lui Rieu fac parte din cultura catolică, anglo-saxonă. Noi ni le însuşim astăzi graţie globalizării. Le acceptăm, ni le dorim pentru simplu fapt că în background-ul fiecăruia este un loc gol, pârjolit. Acolo unde ar fi trebuit să fie tradiţia, amintirile dinspre bunici, acum este gol. Ne amintim mai degrabă anii ceuşişti, celebrele sărbători comuniste de 1 mai şi 23 august, sărbători falsificate şi prin înfrumuseţarea ecoului amintirii.
În timp ce la noi, în anii 50 oamenii erau băgaţi în puşcărie pentru că ascultau sau cântau jazz, sau pentru că ştiau franceza, ori mai târziu pentru că aveau părul lung sau purtau blue-jeans, în Cuba umpleau puşcăriile pentru că nu erau pe gustul lui Fidel, ei bine, restul omenirii evolua normal-ascedent. Pentru unii, ca şi pentru noi, războiul mondial însemna suferinţă, pentru alţii însă, cum ar fi ţările din America de Sud, Portugalia sau Irlanda prin Europa, legătura istorică cu trecutul se făcea continuu fără sincope. Te plimbi azi prin Lisabona şi poţi admira un castel din secolul 14 lângă un bloc de secol 20, fără ca imaginea lor comună să-ţi înlăcrimeze ochii (estetic vorbind), la fel cum Havana de azi cu amestecul ei de maşini americane din anii 50 şi sovietice din anii 80 îţi pare imaginea de culise a unui imens studio cinematografic. Nimic nu pare a fi din scenă, totul e fals, sau învechit şi desuet.
Comunismul a însemnat domnia falsităţii, înfrângerea din anii 90 nu a fost detaliată nici aici, la locul faptei, nici dincolo de cortina de fier, în lumea liberă. Comunismul a rămas ca o păpădie chelită de revoltele naţionale şi ai cărei pori virusaţi circulă nestingheriţii printre noi. Par slăbiţi sau schimbaţi la înfăţişare, dar nu dispar.
E grav că în faţa lor nimeni nu e imun, nici chiar cei care vor să ne conducă după 9 decembrie (până în 21, desigur, anul mayaş), adică Dottore Ponta, Căcărău, Buldogul Blaga, Felix, Chiorul şi ultimul pe listă, Ion Iliescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu