Intalnirea

Trecuse de miezul nopții. Localul părea că se leagănă lent în acordurile muzicii şi a fumului de țigare. Chelneri curajoși tăiau ceața de fum, ducând cu ei sticle aburinde de vin sau bere.

Eram abia la a 8-a bere şi mă gândeam în sinea mea dacă nu cumva am un început de Alzhaimer, deoarece am uitat de când mă aflu aici. În fața mea, fostul meu coleg de liceu, Antoniu Antonescu ne povesteşte a 1000-a oară viața lui cea nouă din Canada. Nu mai pot reține toată această cascadă de gargară şi informații, multe vechi pentru mine deoarece ne cunoaștem de atâta amar de vreme... Povestea lui a ajuns la Angela Stoienescu, fosta noastră colegă de școală. O ținem minte, cum să nu. Mai nou e soția lui, iar mai înspre ziuă o să vină să-l ia și să-l ducă acasă. Angela a fost ceea ce mi-am dorit dar nu s-a întâmplat nicicând. Femeia asta habar nu are cât de mult a fost iubită. O să vină aici. Deja am emoții, of, m-am îmbătat degeaba, nu mă simt bine, amintirile mă cotropesc. Toni vorbește mai departe, eu însă nu mai sunt parte a auditoriului său. Să-l asculte proștii ăștia de Sile, Mircea și Costel, care deși am fost toți colegi cu Angela, niciunul nu a știut să o aprecieze ca mine. Doamne, câte flori și poezii nu i-am lăsat pe prag...” Mă cunoșteau vecinii toți/Tu nu m-ai cunoscut...” Iar astăzi o să apară aici, după atâția ani, 10, de la terminarea școlii. Desigur va fi mai împlinită, sânii ei vor fi mai trufași și grei, coapsele ferme, doar mijlocul și ochii îi vor fi la fel ca în anii școlii. Ah, de câte ori nu ți-am scrijelit numele pe bănci, faianțe sau copacii, dar tu nu ai știut, nu ai știut pentru că nu priveai niciodată în jos. Mersu-ţi era moale, catifelat, că doar eram eu sub umbra ta. Nu am privit niciodată în altă parte decât înspre tine, chiar și când râdeai de glumele proaste ale boului ăsta de Toni. E adevărat râdeam și eu, chiar așa cu cravata tăiată sau cu hainele pătate de cerneală, urme vii ale succesului glumelor lui Toni întru fericirea ta. Ca un blestemat Cyrano de Berjerac ascultam şi-i dădeam sfaturi necioplitului de Toni în perioada fazei voastre de preludiu platonic. Îmi apăreau coșuri adolescentine pe față şi îmi dispăreau prin simpatie sau milă dumnezeiască, după fiecare întâlnire înfocată dintre voi. Am fost mereu pavăza minciunilor voastre, am fost mereu somniferul vigilenței părințiilor voștri. La nunta vostră eu ți-am prins buchetul aruncat și m-am îmbătat mai rău decât Toni când am aflat că o să aveți un copil! Am făcut toate astea și multe și mai și, dar nicicând nu le-ai aflat. M-am însurat cu prietena ta cea mai bună iar pe urmă voi v-ați certat definitiv. L-am lăsat pe Toni să se încurce cu nevastă-mea, te-am acoperit de dovezi ale gestului sau (dacă nici copilul meu nu e leit Toni, atunci...) și te-ai supărat tot pe mine. Mă certai, țipai la mine și eu mi te închipuiam, în altă viață, deasupra mea, aprinsă la față și asudată, implorându-mă să am milă de tine, ba chiar mă băteai cu pumnișorii tăi dragi pe piept...totuși vaza de China cu care m-ai lovit pe post de concluzie a vorbelor tale, m-a trezit din dulcea reverie. Nimic nu a mai putut să te facă să-mi accepți prezența, ne mai vorbind de prietenie, deși același lucru nu-l pot spune şi despre soțul tău, astăzi băiețelul meu are o surioară, şi ea cap-tăiat Toni. Până să plecați în Canada am făcut de pază la ușa familiei vostre, ți-am gonit toți pretendenții reali sau doar imaginari din capul meu, i-am adus mereu aminte lui Toni de zilele voastre importante, m-am dus și la şedinţele cu părinții ale copilului vostru și totuși tu nu ai vrut să mai știi de mine. Cică te speriam, privirea mea îţi părea mereu amenințătoare, umbra mea înfricoșătoare. Până să moară otrăvit chiar şi câinele vostru îți împărtășea temerea... de ce nu mi-ai acceptat iubirea? (Din negura fumului de țigare apare maiestos o doamnă. E Angela, soția lui Toni. Toți o recunosc și pe rând Sile, Mircea şi Costel se ridică și o salută ridicol-ceremonios. ) De ce îți e frică de mine? Nu știai că așa este dragostea adevărată? Devoratoare şi acaparatoare? Te-ai învățat să înjosești iubirile ce te înalță, să ucizi planarea liber-dogoritoare a dragostei mele? Aşa, ai? Atunci rămâi cucoană ce ai fost dintotdeauna pentru mine...

Orchestra amuții ca la un semnal, un chelner scăpă pe jos, asurzitor, o tavă. Cartierul adâncit în somn vui de strigătul unui apucat de streche: Curvo! Curvo! Curvo!