Cronica de film

Captain Philips - film bazat pe fapte reale, de aici și lipsa contagioasei ”eficiențe” a CIA, FBI, etc. Altfel filmul are un ritm alert, în crescendo, culminând, părere personală, cu măiastra performanță actoricească de final a lui Tom Hanks. Un final puternic, emoțional.
Barkad Abdi și-a meritat nominalizarea la Oscar, jocul său fiind în limitele personajului, fără derapaje cobotine. Interesantă și reușită maniera de (inter)joc dintre personajul său, Muse și spectator, via regizorul Paul Greengras. 7,5/10

Flux informativ

La scara istoriei, luna februarie a anului 2014 va ramâne pentru România, ca luna furtunii mediatice dedicate Ucrainei/Rusiei și a Procesul Transferurilor. Într-o lume super informatizată și informatic-mediatizată, discuțiile se poartă la un nivel ridicol de rudimentar. De abia acum ies la iveală tot felul de condiții/restricții/etc ale independenței Ucrainei din anii 90, astfel încât multe chestii ce se întâmplă prin Crimeea sunt încă în limitele acelui act de independență. Dar altfel Facebookul, Twiterul sau asociațiile dualiste moderatori tv-oameni politici gâlgâie de indignări și apeluri la memorie/Patrie/vigilență...
Pe de altă parte întreaga societate românească a pornit un război mediatic în jurul Baciului, Gică Popescu, căpitanul Barcelonei! Trilioane de păreri, aidoma firimiturilor strălucitoare de jar, se animă în jurul nostru dezbinându-ne ca Moise Marea Moartă: Gică, Idol sau Hoț? Iarăși suntem copleșiți de informații dar nu dibuim miezul chestiunilor în dezbatere. Gică Popescu, aidoma celorlalți condamnați, trebuie privit ca o monedă cu două fețe, capul cu fotbalistul de succes, pajura cu impresarul necinstit. Mai degrabă, și acesta e cazul lui Copos, toți cei condamnați trebuia să ajunga după gratii mai devreme și pentru motive mult mai clare. Întrebați-l pe Copos despre activitatea din UTC, despre BTT...
O tempora!

(de aici)

Kitaro și românii

Aseară, la Sala Palatului din București, în fața unei săli aproape pline, a avut loc întâlnirea românilor cu legenda muzicii electronice/ambientale/experimentale Kitaro. În adolescența mea ante-89, Kitaro era hăt departe după Vangelis și Jean Michel Jarre, se bătea pentru podiumul preferințelor mele muzicale cu alde Mike Oldfield...o tempora.
Despre spectacolul reușit al lui Kitaro pot fi amintite doar trei chestii:
- Kitaro este un Artist;
- organizarea spectacolului a fost made in Romania 100% (vino tu la 7, că noi începem la 8, noroc că spectatorii intrau în sală și după ora 8);
- Kitaro a scos în evidență o problemă a spectatorului român, și anume ignoranța. Obositor de mulți concetățeni habar nu aveau cine e Kitaro, motiv pentru care după câteva acorduri vorbeau liniști între ei sau luminau sala cu facebook-ul de pe mobile.

PS Felicitări artistului român din deschidere, Marius Mihalache! A fost un moment de jazz manouche la țambal imperial.