Odată cu premiul de la Berlin, filmul lui Radu Jude a reaprins plăcerea de mers la cinema al românilor. Umblă vorba că sălile cinema-urilor sunt ticsite ca-n vremurile bune...
Eu m-am dus la un cinema de cartier interbelic Europa, unde spectatorii erau mai puțini decât actorii de pe ecran, 10, 11. Două categorii se distingeau clar: cea a ”pionerilor” în mersul la astfel de săli de cinema și cea a pensionarilor, adică aceia care de cca 20 de ani nu mai călcaseră pe acolo.
Primii erau comici prin naivitate, intrau în sală fără să-și ia bilet, nu știau unde e casa de bilete. Celălalt grup, al pensionariilor, suferea grav de televizită. Efectiv uitau că sunt în public, și vorbeau nestingheriți cu voce tare între ei.
Revenind la film, cel mai important aspect reținut este acela că Radu Jude, deși un membru al noului val cinematografic de succes românesc, rămâne partizan filmului de tip hoolywood. Un hollywood a la europeenne, dar totuși hoolywood. Aferim este un film cu cap și coadă, un road movie prin secolul XIX românesc, un film fără parabole și metafore în cheie pentru spectator.
Pariul incipient (și câștigat) al lui Radu Jude cred că a fost acela de a realiza un film deschizător de drumuri în cinematografia/societatea românească. Este un film despre țigani, un film construit dintr-o perspectivă istorică (vremea robiei) și întrucâtva didactic pe alocuri (vezi scena prelungă cu popa interpretat de Alexandru Bindea, despre țigani, evrei și români). Filmul are cursivitatea și momentele lui de tensiune maximă proprii unei producții profesioniste. Totodată are înșirurirea cognoscibilă din seria Poveștilor Nemuritoare scoase de Editura Didactică în anii 70. Scenele se înlățuie în micii povestioare cu tâlc sau morală, construind aidoma unui puzzle imaginea filmului în întregul său. Da, Aferim este un film o carte bună.
De fapt, aici ar trebui subliniat un adevăr ce se conturează din vremea marilor succese cinematografice românești (după 2000) sau europene (în special filmul francez, italian, suedez, polonez...). Filmul este asemănător cărții. Nu toți citim uzual Kafka sau Eco, mai repede ne delectăm cu Mușatescu sau Haralamb Zincă. Nu toți ardem de nerăbdare să ținem în mâini creațile optzeciștilor autohtoni, fie ei poeți sau nuveliști, ci de cele mai multe ori tot spre naivitățile savante ale lui Paulo Coelho ne dă ghes inima.
Cam așa cred că trebuie interpretată apropierea sau respingerea pe care o simțim în fața producțiilor (românești) premiate la marile festivaluri. E ciudat cum o mână de tineri regizori s-au ”născut” deodată, și realizează filme/cărți adânci ca înțelesuri și complexe ca exprimare. Bravo lor, mai ales că niciunul dintre ei nu a simțim niciodată nevoia de a mulțumi public vreunui înaintaș din breaslă sau unui dascăl din IATC. Poate au făcut-o, dar prea încet și prea intim.
Închei, gândidu-mă că poate a venit vremea să înceapă școala românească (liceul) să predea și Limba Film, nu numai Limba Română. Astăzi, așa cum se prezintă, filmul românesc își preivește de sus publicul semi-analfabet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu