Cronica de film

Blancanieves - film cu un destin ciudat, pornit înainte de The Artist, şi debutând după succesul mondial al acestuia. La fel ca şi The Artist, Blancanieves se vrea în primul rând un omagiu către marii înaintaşi ai filmului.Creatorul filmului, Pablo Berger se joacă cu telespectatorul, punându-l în faţa unui quiz-puzzle de cultură generală cinematografică. Mi-au plăcut cele câteva stop-cadruri (cele pe care le-am priceput eu, desigur),printre care cel îm care eroina principală, copil fiind, cu părul tuns scurt, "încremeneşte" într-o imagine ce aduce a Ioana dArc din 1928,a lui Carl Theodor Drezer... Dacă în filmul lui Hazanevicius revedeam, astăzi, un scenariu tipic hollywoodian interbelic, Blancanieves este altceva. Povestea este mult mai europeenizată, nimic nu e deductibil, iar povestea clasică a fraților Grimm rămâne la stadiu de trailer, zvon călăuzitor.
8/10
Le Havre - un film acoperit de premii internaţionale, y compris Palme d Or! L-am vizionat cu speranţe înmiite,dar nu l-am înţeles. Nu am înţeles motivul premierii universale, de aceea ca atunci când mulţi îţi spun că eşti beat, te duci şi te culci,tot aşa,eu m-a culcat după vizionare. Am înţeles că un motiv unanim acceptat al recunoaşterii internaţionale ar fi acela că filmul excelează într-o cheie filmică a simplităţii şi naivităţii (aici interpreta personajului Arletty, Kati Outinen, merita un Oscar pentru interpretarea non-artistică totală! Jurai că e un copil-actor din filmele româneşti,doar că nu privea speriat în camera de filmat).
Fără nota.

Alternativa la propunerea Rovanei Plumb

Stand up

Marţi, 17 decembrie 2013, la 24 de ani de la evenimentele revoluţionare de la Timişoara, într-o sală neîncălzită (cinematograful Scala era exact ca-n 89) şi au dat întâlnire spectatorii cu crema tinerilor desinhibaţi ai vremurilor noastre.
Spectacolul a fost un deliciu underground, niciun afis nicaieri, în sala era tot iarnă ca afară, darmăcar aici nu bătea vântul, boxele nu erau puse pe scenă, ci în inima spectatorilor, sublim!
Din păcate, lumea stand-up românesc nu poate (încă) ieşi din atracţia succesului facil,şi anume provocarea spectatorilor printr-un limbaj licenţios,semi-intim. Pe scenă urcau oameni tineri, mulţi dacă nu cumva toţi, născuţi după 1989, şi totuşi glumelelor nu depăşeau o imaginară linie roşia a (auto)cenzurii. Niciun apropo politic, ţara vuieşte de subiecte şi ei erau toţi cantonaţi în "mirajul" pierderi virginităţii.
Păcat de acest eşec,altfel dacă-i asculţi, toţi sunt fani dedicaţi ai unor stand-uppers de peste Ocean,ce sunt faimoşi tocmai pentru accentul politic critic din producţiile lor...