Dream Theater

După 12 ani Dream Theater călcă din nou prin patria noastră. Şi ca niciodată, spectacolul a început la fix ora 20.00, aşa cum era trecut pe afiş! Nu a mai fost nevoie de scuze cu sfertul academic sau similar...

Despre muzică nu am ce adăuga, sunt mut (de admiraţie), oricum pentru mine spectacolul a însemnat o descătuşare de forţă muzicală şi profesionalism dus la cote superioare (wow, ce limbă de lemn!). lista melodii

Mult mai pasionat mi s-au părut întreaga faună a spectatorilor, printre care mă număram şi eu. Există o tipologie clar definită. Astfel întâlnim singuraticul (y compris moi), cu vârste între 17 şi 50 de ani. N-are cu cine schimba o impresie, iar în timpul spectacolului oscilează între pierderea de sine şi autocontrol desăvârşit. Pe urmă mai sunt cuplurile, cu multiple categorii. Apar cuplurile la început de poveste. el ştie, cunoaşte, ea-i soarbe toate vorbele. Sau viceversa, ea este descătuşată, el o imită când grotesc, când comic, niciodată firesc. Pe urmă vin cuplurile cu experienţă. Ele par că joacă un rol de mame cu copilul, el bucurându-se de orice se întâmplă pe scenă, din când în când atragându-i atenţia la anumite subtilităţi muzicalo-filosofice adânci şi greu de priceput de, noi, plebea. Tot la cupluri putem înghesui şi părinţii cu copii după ei. De obicei copiii nu înţeleg nimic din ce se întâmplă în jurul lor şi se retrag într-o ipostază desăvârşită de absenteism socio-environmetal. Aseară era lângă mine unu, ardelean după grai (apropo, foarte mulţi maghiari prezenţi) care venise cu două fetiţe de până în 10 ani. ei bine, insul cânta descătuşat toate melodiile (ştia toate versurile!) iar fetiţele ţipau pe acordurile înalte ale chitărilor sau pianului! Fun! La final ar fi grupurile, toate până-n 30 de ani, echipaţi cu deviceuri ultra-high şi total non-complexaţi. Râd, vorbesc, se entuziasmează din orice fleac şi mai ales fumează! După câteva beri, nu multe, devin alţi oameni. Jur că ăia pun în bere, marijuana! Spre finalul spectacolului, cuplurile se despart în sexe, ei cu ei şi ele cu ele. Ei urlă şi dansează pe ritmul bateriei, ele sporovăiesc în continuu sau sunt pierdute pe Faceebook.

Totul e super fun, există un spectacol pe scenă, plătit şi există un spectacol în jurul tău (tu fiind artist la rândul tău pentru ceilalţi) moca!

Marele fluviu işi strânge apele....

Pe afis ora de începere era 20.00, pe scenă la fel, wow!

The show must go on!

Cronica de film

Recent cei de la HBO au prezentat un one-man show cu celebrul Mike Tyson. Spectacolul gândit de Spike Lee oferă celebrului boxeur un moment de înduioșătoare spovedanie. Mike îți acceptă limitele (semi-analfabet, violent, obsedat sexual, ghinionist etc) și se deschide publicului (care-l iubește necondiționat, răspătlindu-l cu multe reprize de aplauze) oscilând de la o situație de viață la alta, cu umor depre alții, dar mai ales cu umor amar despre sine.
Te uiți cum Mike retrăiește clipele frumoase dar mai ales urâte din viața sa, cum ar fi: pierderea mamei și a surorii sale, divoțul, violul, promotorul Don King, dar toate aceste clipe gravitează aproape publicitar în jurul meciului cu Evander Holyfield și se încheie apoteotic printr-o îmbrățișare sugerată cu cei dragi de astăzi, soția și copii lor. Toată spovedania sa este emoționantă. Mike fiind un om care a avut la un momenta dat 400 de milioane de dolari, și pe urmă i-a pierdut pe toți cu o rapiditate sinonimă reflexelor sale din ring.
Specatcolul este o reușită personală a marelui Tyson, și nu poți să nu te gândești la un alt campion al gramaticii, Gică Hagi, și să ți-l închipui într-un astfel de spectacol, povestindu-ți succesele dar și clipele mai puțin reușite: blaturile din fotbalul românesc, întâlnirea cu clanul Becalii etc.

The Lego movie - 7/10
L-am vazut 3d, dar nu se merită, cică e un film pentru copii, dar aceștia nu înțeleg mai nimic din derularea scenariului. Filmul este meticulos, detaliat și este un ”must see” pentru fanii de jucării Lego!
Altfel varianta dublată în limba română are două plusuri uriașe: 1. reauzirea maestrului Constantin Codrescu (83 de ani!) dțnd voce personajului Vitruvius, un soi de dumnezeu interpretat în original de Lawrence Fishburn și 2. personajul Emmet, voce fiind Mihai Bobonete, celebru actor de stand-up și din serialul Las Fierbinți. Emmet chiar aduce cu Bobonete, ai impresia că rollul a fost făcut special pentru el, sic!

Hop si eu personaj in film!

Deziluzia

Ceea ce se întâmplă acum cu Mircea Diaconu, nu este altceva decât un reality-show din spatele Actorului. De ar fi fost doar sceneta cu Toma Caragiu și rolul hotelierului din Secvențe de Alexandru Tatos, și Mircea Diaconu tot ar fi fost un actor deosebit al teatrului românesc. S-a dus în politică... din păcate... și-a părăsit personajele și a rămas sub reflectoarele atenției publicului el, cetățeanul anonim cu ideile sale politice duplicitare, neclare, dubioase.
Privindu-i cariera post decembristă mă gândesc cu groază la ce deziluzie aș fi trăit dacă Marele Toma Caragiu ar fi prins perioada anilor 90 (ar fi avut abia 65 de ani!) și cu background-ul său politic din anii 50 ar fi fost fan Iliescu sau naiba mai știe ce...
Nu ridic piatra înspre Mircea Diaconu, mi-l închipui în continuare Mateiaș Fabulistul...