miercuri, 28 iulie 2010

Scrisoare deschisa catre Esquire


Draga Esquire,

Cred ca editia iulie-august 2010 ar fi putut foarte bine sa fie supliment la "Munca de Partid - reloaded".
Altfel nu inteleg rostul dezgroparii Bardului Paunescu intr-o revista care se doreste a fi port drapelul barbatilor inteligenti, puternici, metrosexuali etc, etc dar in niciun caz ceuasisti-nostalgici!

Pseudo-interviul cu Paunescu mi s-a parut a fi rusine pentru vremurile noastre, au trecut 20 de ani de la abolirea ceausismului si, tocmai intr-o revista ce se doreste a fi emancipata si avangardista sa apara un astfel de material libidinos.
Era nevoie de declaratiile de "patriotism" ale unuia ca el? Nu cred. Vorbiti mai bine de patriotismul unui Coposu, Elisabeta Rizea, Tutea sau dintre cei inca in viata dar ignorati pe motiv de Paunescu & Co, cum ar fi Doina Cornea, Radu Filipescu sau a supravietuitorilor Revoltei din Brasov 1987. (Apropos, ce discutii interesante mai ducea alde Paunescu cu nea Nicu in 1987? De ce nu l-ati intrebat?) Dar de ce nu l-ati intrebat despre episodul interviului cu Mircea Eliade?
Nu l-ati intrebat pentru ca nu stiti nimic despre asa ceva. Va place doar sa stati la umbra renumelui de Esquire si sa editati texte ce frumos dau din coada!

Rusine si pacat ca inca o publicatie ce parea altfel decat celelate se pierde. S-a dus Republik, voi probabil o sa muriti ca brazii, in picioare.

Inchei cu speranta ca in numarul septembrie-octombrie-noiembrie cititorii Esquire se vor adapa de la izvorul marilor adevaruri dezvaluite de dl. Vadim Tudor! Si poate in editia de Craciun ne veti delecta cu memoriile edulcorate ale unui Nicolski, Patiusa sau pe cine o-ti mai vrea din stirpea Chisinevshi-Roller-Pauker!

Traiasca Lupta pentru Pace!

joi, 18 martie 2010

Ganduri despre trecut


Mai zilele trecute "rasfoiam" un blog despre Bucurestiul interbelic (blog.alexgalmeanu.com) si nu numai. Incet, insinuant, am inceput sa-mi redescopar afectiunea pentru Micul Paris, iubire pe care o dezvoltam in perioada adolescentei, pe la finalul anilor 80.
Pe vremea aia haladuiam aiurea prin Bucuresti, pe strazi neatinse de ctitorii, si incercam sa-mi inchipui ce povesti mi-ar fi putut spune zidurile acelor case, dar ar fi putut vorbi, desigur... Fabulam naiv despre o lume disparuta, un popor care nu mai are nimic in comun cu noi, cei de acum.
Am trecut de la acele ganduri la persoana mea, la amintirile mele si mi-am dat seama, un pic contrariat, ca toate amintirile mele din trecut au ramas izolate de mine, fara continuitate in desfasurarea vietii. Ca si cum, uitandu-ma inapoi la ele, biblic, m-as fi transfomat in statuie de sare, iar aceste statui ar fi ramas ca niste borne succesive pe parcursul unei vieti ce mereu imi pare ca are un nou inceput.
Imaginea aceasta ca lepad amintirile ca serpii pielea cea veche, m-a contrariat pe moment si chiar si acum ma sperie intrucatva...Cineva spunea odata ca "mereu ne amintim cu tristete de momentele placute". Fraza suna cumva, nedefinit...un soi de zicere a la Tutea, dar ramane sa agonizeze in memorie mea in continuu fara sa-i dau dreptate, dar nici sa o contest.

Apreciaza: