Ganduri despre trecut

Mai zilele trecute "rasfoiam" un blog despre Bucurestiul interbelic (blog.alexgalmeanu.com) si nu numai. Incet, insinuant, am inceput sa-mi redescopar afectiunea pentru Micul Paris, iubire pe care o dezvoltam in perioada adolescentei, pe la finalul anilor 80.
Pe vremea aia haladuiam aiurea prin Bucuresti, pe strazi neatinse de ctitorii, si incercam sa-mi inchipui ce povesti mi-ar fi putut spune zidurile acelor case, dar ar fi putut vorbi, desigur... Fabulam naiv despre o lume disparuta, un popor care nu mai are nimic in comun cu noi, cei de acum.
Am trecut de la acele ganduri la persoana mea, la amintirile mele si mi-am dat seama, un pic contrariat, ca toate amintirile mele din trecut au ramas izolate de mine, fara continuitate in desfasurarea vietii. Ca si cum, uitandu-ma inapoi la ele, biblic, m-as fi transfomat in statuie de sare, iar aceste statui ar fi ramas ca niste borne succesive pe parcursul unei vieti ce mereu imi pare ca are un nou inceput.
Imaginea aceasta ca lepad amintirile ca serpii pielea cea veche, m-a contrariat pe moment si chiar si acum ma sperie intrucatva...Cineva spunea odata ca "mereu ne amintim cu tristete de momentele placute". Fraza suna cumva, nedefinit...un soi de zicere a la Tutea, dar ramane sa agonizeze in memorie mea in continuu fara sa-i dau dreptate, dar nici sa o contest.

Vot turul II

Quentin

Pe 8 octombrie 2009 am fost actor pentru intaia oara, pe scena profesionista si in fata unui public in carne si oase. De fapt, bineinteles, am fost doar partenerul mut, forma fizica a unui personaj, pielea sau armura formei lui.
Am fost Quentin. Eram personajul secundar principal al piesei in care excela Ionela Nedelea. N-ai auzit de ea pentru ca face parte din acei anonimi celebri ai scenelor de provincie, ai scenelelor altele decat Bucuresti.
Dna. Nedelea m-a fixat in scenografia jocului ei si totodata a focalizat atentia publicului asupra mea, existand destule momente in care in fata tuturor eram doar noi doi. Ba chiar in clipele cand alegea alt personaj din public ceva parca nu se lega in derularea piesei. In fine, asta credeam eu in momentele alea…
Despre piesa nu sunt multe de spus, este una dintre acele reprezentatii in care actorii se simt excelent, a fost un one-man show veritabil, si in care publicul trebuie subjugat si tarat prin toate cotloanele piesei. De obicei este o incercare dificila, si izbandesc doar actorii care au deja un bagaj suficient de admiratie si respect. Ionela, da, imi permit sa-i zic asa, pare a fi o celebritate locala, oricum piesa a avut acel aer de clandestinitate, de intrunire a partizanilor pe vreme de razboi sau sectanti din orice veac. Nu eram mai multi de 20 in sala, si exact ca si la alt teatru de provincie, la Iasi, aplauzele au venit doar la final de spectacol, insa indestulatoare, har Domnului! Trei bisuri!
Ar mai fi multe de spus, dar ca intr-o ceata confuz-difuza, realitatea si imaginatia se intretaie fara granite cognoscibile, si astfel totul devine un melanj din care nu mai inteleg nimic. Raman doar concluzii aiuritoare, iar viata, vorba oricarui fotbalist roman in activitate, merge inainte, nu?
Acum cand scriu, sunt ametit, si imi staruie in mine ideea ca intr-o viata viitoare sa fiu mai atent la ce-mi doresc si la ce pot sa realizez. Acum, undeva, ceva nu se leaga….