Bucureștiul, parafrazând versurile poetului anonim dintr-o melodie semnată Mărgineanu, nu moare, Bucureștiul se transformă. O plimbare prin Bucureștiul interbelic, mai exact prin acele cartiere uitate de vreme și ocolite de buldozerele lui Ceaușescu sau Oprescu, îți relevă o imagine mai aproape de geologie, decât de istorie. Straturi de istorie urbană, sedimentate succesiv îți apar la orice colț de stradă sau bulevard. De altfel, Bucureștiul, într-un clasament neoficial al ororilor distructive în vreme de pace este de departe victima opresiunii multilateral dezvoltate a analfabetismului politic românesc. Ceaușescu și ai lui nu trebuie condamnați pentru apartenența la un partid politic, ci trebuie scuipați pentru faptul că idioții fiind, au reușit totuși să conducă o țară.O plimbare pe străzile Tunari și Eminescu mi-a confirmat încă o dată convingerea că dacă România a suferit enorm în perioada comunistă, Bucureștiul e victima preferată a perioadei comuniste. De bine, de rău, celelalte orașe au avut norocul să scape privirii novatoare a lui Dej, Ceaușescu & Co. Revenind la București, o simplă privirea de-a lungul străzilor, o minimă scrutare a caselor de ambele sensuri și dintr-o dată îți dai seama că până în 1947 lumea, societatea românească, n-o fi fost ea perfectă, Raiul pe pământ, dar avea limitele ei de interes bine conturate și identificate. Bucureștiul interbelic, România monarhică, a însemnat în special o victorie a clasei de mijloc. Te plimbi azi pe aceste străzi sau prin cartierele de odinioară și poți regăsi (cu imaginație) ordinea socială din acele vremuri. Aici a fost o frizerie, dincolo un cabinet de avocat, o croitorie, iar mai peste tot anunțul cu ”cameră de închiriat”. La rândul său cartierul avea identitatea sa bine marcată. Prin denumire cartierul amintea de tradiția breslelor de odinioară, însă identitatea rămânea eminamente etnică; evrei, armeni, bulgari etc, și foarte important, nu se punea în discuție unitatea națională. Abia în vremea lui Ceaușescu, mândria de a fi român, fără niciun motiv explicit, avea să devină obsesivă și dominantă. Pentru Bucureștiul vechi, măcar cel cuprins între domnia lui Cuza și 1947, cartierele asigurau în mod paradoxal unitatea orașului prin diferențele lor local. Predominante rămâneau însă reperele locale: biserica și cârciuma familială.
Comunismul a distrus în primul rând aceste repere tradiționale: identitatea etnică, biserica și cârciuma. Dar comunismul și exponenții ei de bază atât s-au priceput, mai grav rămâne faptul că perioada de după 89 a prelungit și diversificat opera de tortură a Bucureștiului. Că primarii sunt corupții sau n-au viziune sunt deja truisme. După părerea mea, vinovații nr 1 rămân toți cei care au ocupat fotoliu de arhitect șef al Capitalei și au lăsat să se întâmple toate cele ce astăzi ne supără și obosește.
Să distrugi un oraș, să-i distrugi identitatea cu bună știință nu înseamnă doar să-ți dai singur foc la diploma aia de arhitect, dar și să primești un șut zdravăn în fund până la ștreangul onorific pe care-l meriți din plin!
