Stimate domnule judecător,
Mă numesc Eleonor Costiniu, şi vă
declar din debutul ultimului meu cuvânt, că nu sunt vinovat! De vină pentru tot
ceea ce s-a întâmplat în noaptea de sâmbătă spre luni este un american şi nu
eu, după cum persuasiv cu palma-i grea şi pulanul ascuţit, mă tot îndeamnă onor
procurorul de caz, domnul Nelu, să declar recunoscând o minciună.
Astfel, dacă la data de 14 mai
1984, nu s-ar fi născut în îndepărtatul New York, un anume Zuckerberg Mark
Elliot, nevastă-mea, mânca-i-aş eu ochişorii ei de peruzea, nu ar mai fi
descoperit prin intermediul Facebook-ului, sclipire de înţelepciune ale Dianei
Florinei Cosmin, şi toată nebunia asta de s-a petrecut, nu ar mai fi avut loc.
Dar aşa, deh....
Că ce s-a întâmplat. Tocmai
pritoceam în surdină, ca pentru o mare surpriză, să pregătesc aniversare
primului nostru deceniu conjugal comun şi împreună. Începusem să pun deoparte
câte un leu încă de acum 2 ani. Vă daţi seama că am strâns ceva ţinând cont de
faptul că vacanţele ni le-am tot făcut gratis la socrii, să se bucure şi
bătrânii de tinereţea noastră, iar în casă în afară de seminţe, pâine şi bere
altceva nimic nu scumpăram. Adică, nu se cumpăra din banii mei, pentru că din
ai ei cumpăram toate cele necesare supravieţuirii în jungla asta, care este
societatea noastră contemporană, românească şi indivizibilă, amin! Recunosc
spăşit că Codruţa, dragostea mea, a început să fornăie din nările ei frumoase
ca de ciută, demarând discret, dar ferm, să instituie în viaţa noastră comună
un regim dual cu o pronunţată caracteristică sexual-discriminatorie. Astfel, eu
am început din ce în ce mai mult să dorm ba pe balcon, ba pe masa din
sufragerie, ba alăturea de Gore, motanul familiei, o pisică parţial domesticită
şi care în momentele de independenţă
semănă tulburator cu soacră-mea, fapt observat cu groază chiar şi de socră-miu.
Acuma trebuie să recunosc că atâta timp cât izgonirile din patul conjugal,
implicit de la îndatoririle de hârjoană intimă, se suprapunea cu campionatele
de fotbal naţional, european sau mondial, ori turneele de mare şlem din tenis,
personal nu eram defel deranjat de situaţia dintre noi doi. Semnele de
întrebare au început să apară în momentul când am observat că aveam înfiorător
de mult timp liber, astfel încât urmăream aproape regulat, pardon de expresie,
campionatele de fotbal american de pe ESPN sau meciurile din liga norvegiană de
curling.
Apropierea datei aniversării
noastre m-a făcut să devin mai atent la imaginea mea în faţa ei. Profitând de
faptul că tocmai intrasem în şomaj tehnic de vreo 3...4 ani, am început să aloc
o zi pe săptămână igienei corporale, iar seara la cina am început să răsfoiesc
savant ziarul Ring. Acuma, să zicem că spălatul meu, inclusiv bărbieritul şi
chiar periajul dinţilor, au impresionat-o cât de cât pe Codruţa, însă în ceea
ce priveşte presa pe care o lecturam, vedeam ce dâre de dispreţ profund lăsau
pe chipul ei, alegerile mele. Nu era bine ceea ce făceam. Vreo săptămână mi-am
făcut curaj să iau o carte din bibliotecă, şi încă una s-o răsfoiesc. Îmi
inchipuiam că voi găsi ceva romanţios printre coperţiile ei şi astfel o să
încep să cresc în ochii ei. Din păcate, greşisem, cartea era de bucate şi după
ce răsfoiam 2, 3 pagini ajungeam la patul ei cu privirea lividă de foame, cu
buzele tremurânde şi îmbăloşate de pofte, încât săraca fată se speria de mine
mai mult decât să se reîndragostească.
Ciudat a fost faptul că nu m-a
plesnit cu vreun papac găsit la îndemână, după cum prinsese recent obiceiul,
poate chiar şi plăcerea dacă ar fi număr frecvenţa vânătăilor căpătate, ci mi-a
răspuns în dodii, dar cu oarece înţeles.
Cu o voce aproape cavernoasă,
mi-a spus privind prin mine, hăt departe: "Îmi place să cred c-am învăţat să fac loc
iubirii în viaţa mea, dar încă mă mai răsfăţ cu plăcerea de a aştepta anumite
lucruri şi anumiţi oameni. Fără teamă, doar savurând bucuria sosirii lor într-o
viaţă pe care m-am străduit s-o chivernisesc cât mai atent."
S-a întors cu spatele la mine şi a adormit ca un prunc.
Acea noapte a fost prima dintr-o
serie halucinantă. Nu se petrecea nimic între noi toată ziua, nu ne vorbeam
nimic, viaţa curgea printre noi fără să ne angreneze înspre ceva concret. Dar
sosea noaptea! Atunci, înainte de culcare, Codruţa mă fixa cu ochii ei frumoşi
şi-mi rostea o nouă sentinţă, mereu alta: "La 16 ani, ideea ca voi avea de aşteptat pe
puţin 10 ani până să-l găsesc pe cel pe care-l aşteptam mi s-ar fi părut înspăimântătoare. Dupa 10 ani de căsătorie, va fi,
probabil, una dintre amintirile cele mai plăcute ale tinereţii mele."
sau "Lucrurile
pe care le lăsăm în urmă nu le lăsăm, de fapt, în grija nimănui. Le lăsăm, cel
mult, unul în grija celuilalt şi, poate, în seama celui căruia-i pasă măcar cu
o secundă mai mult. În cea mai mare parte a timpului însă, nu e nimeni acolo să
aerisească încăperile în care nu mai stăm, să ude florile pe care nu le mai
privim şi să se îngrijească de iubirile cărora le-am dat cu piciorul."
sau "De
ce „mi-e dor de tine“ este noul, „te iubesc“? Şi, mai ales, cât este de greu să
înveţi să fii fericită după ce toată viaţa te-ai străduit să fii puternică?"
Calvarul acesta a continuat
câteva luni, data aniversării noatre bătea la uşă. Eu trăiam un coşmar cu toate
simţurile deştepte. În
fiecare noapte primeam doza de psihologie aplicată şi înnebuneam. Nu mai puteam
dormi, mă foiam necontenit, pijamau era udă, cearceaful şnur sub mine. Din
celelate apartamente răzbăteau exclamaţii de bucurie la cine ştie ce goluri de
fotbal, scârţâituri de arcuri de pat, certuri prin bucătării cu arome de
mâncare arsă. În jurul meu exista viaţă, iar eu fusesem aruncat într-un cocon
de nelinişti androgine.
Toată nebunia asta a urcat înspre
un al palier al demenţei în seara când lumina vieţii mele mi-a glăsuit în
engleză: "Every woman needs a man that will ruin their lipstick and not their
mascara". Othello se născu în mine subit şi fără perioadă de
gestaţie! Lângă Othello sângerosul gelos apăru şi comisarul Poirot, mai lipsea
Sergiu Nicolaescu ca să ne interpreteze el pe toţi trei! De a doua zi am
început să o urmăresc pas cu pas. Jurai că-i fac curte din nou. Din păcate, nu
mă înşela deloc. Serviciu, casă, serviciu. Înnebuneam! Dar într-o zi picase
curentul şi seara, lumina vieţii mele adormi fără să-mi servească nicio pildă
moralizator-halucinantă. Atunci am înţeles tot. Nu avea curent, nu avea
internet, adică nu avea Facebook! Şi astfel, domnule judecător după mici
investigaţii virtuale aflai că nevastă-mea e îndrăgostită de zicerile
comerciale ale uneia Diana Floriana Cosmin. Adică mi-am bănuit şi păzit nevasta
10 ani de ispitele masculine de la serviciu, din concediu sau de aiurea, şi
acum eram înfrânt de o femeie? Nu, răzbunarea mea trebuia să fie crudă şi
exemplară.
Aflai adresa impricinatei şi mă
năpustii asupra ei. Asupra ei, vorba vine, deoarece cotoranţa care e şi tânără
şi fermecătoare, fugise de acasă, trimisă fiind de un sponsor inconştient în
insulele Baleare, ca să-şi desăvârşească opera filosofică. Toate astea mi le-a
spus colegul meu de boxă, inculpatul nr. 2, adică dl. Cosmin, soţul viperei,
scuze Gicule. Nefericitul mi-a deschis uşa după ce am sunat la sonerie, şi când
l-am văzut cu şorţul de bucătărie pe el, cartea de bucate a lui Sanda Marin
într-o mână şi un polonic aburind în cealaltă, mi-am zis că ce să mai dau şi eu
în el, destul l-a bătut soarta, iartă-mă Gicule, dar aşa am gândit atuinci...
Din vorbă în vorbă aflai că
săracul om nu mai ştia nici cine mai e campioană la fotbal, nu mai pusese gura
pe o bere, iar de sex, ce să mai zic, eram fraţi de suferinţă, căci şi el era
destinatarul, dacă nu cumva cobaiul, aforismelor şi vorbelor de duh ale
nevesti-sii.
Mi s-a făcut milă de el, mi s-a
făcut milă de mine, şi m-am gândit că musai noi, oamenii, trebuie să înfrângem
femeile astea. M-am folosit de blestematul de vehicol virtual, numit Facebook,
şi am început să descoperim şi să strângem alături noi alţi soţi vitregiţi de
soartă.
Domnule judecător, am primit la
like-uri că dacă ar fi fost beri şi nu impulsuri virtuale, sigur intram în comă
alcoolică! Şi de aici începu nebunia. Ne-am dat loc de întâlnire la Mărul de
Aur, mai la umbră, un pic mai departe de cei 200 de mici care sfârâiau pe
grătar, dar mai aproape de cele 45 de lăzi de bere camuflate sub gheaţă. Ideea
iniţială era să ne întâlnim, să ne cunoaştem şi să punem bazele unei mişcări de
emancipare a omului de sub influenţa vorbelor femeieşti, cele aducătoare de
negură în primăvara căsniciei. Doctrina partidului prinse a se umfla ca un
aluat bine dospit, se ridicau dintre noi oameni care nu-şi mai recunoaşteau
propria vorbă, propriul glas. Să-i fi văzut domnule judecător, cum gângurea cu
faţa brăzdată de lacrimi, pe soţul Danei Grecu, pe amanţii Mihaelei Rădulescu,
pe soţul Nikitei, soţul Andreei Creţulescu, soţul Mihaelei Bilici, aoleu, dar
câţi nu au venit lângă noi...chiar îmi era teamă că nu o să ne ajungă berea. La
un moment dat, printre noi a păstruns şi o femeie, dar noi, galanţi am lăsat-o
să se prezinte, era soţia lui Dan Diaconescu. Am primit-o în braţele noastre
într-un cor nesfârşit de aplauze. Săraca nu avea cuvinte să ne mulţumească,
după atâţia ani lângă DD, femeia uitase să vorbească. Profitând de acest moment
emoţionant, îmi sări de gât cu vocea şi ochii în lacrimi soţia lui Cătălin
Botezatu! Până aici, am spus, şi l-am dat în şuturi afară dintre noi! Dar la
final, domnule judecător, care de fapt era începutul sfârşitului, dintre
membrii noştrii s-a ridicat mândru un domn get-beget. S-a făcut linişte, Nelu
Ploieşteanu se uită urât la un ţigan să pună batista pe ţambal mai repede, şi
după câteva secunde de vid auditiv, domnul dădu să ne spună ceva. Nu ieşea
niciun sunet. Pentru o clipă parcă fiecare dintre noi era Moise şi domnul acela
era Dumnezeu, înainte de predarea Tablelor Legii pe muntele Sinai. Faţa-i se
schimonosea, buzele-i erau lipite, însă toţi am auzit aievea: "Suuunt soooţuuul
Monicăăăiiii Tatoiuuuu"
Domnule judecător, omul acesta
avea secole decând nu vorbise, casnicia lui era un continuu arest la domiciliu,
o Gherlă, un Aiud fără sfârşit, şi acum era aici, lângă noi, vă daţi seama?!
Omul ăsta învinsese teama ca să fie alături de noi, păi cum mama dracului să nu
arunci cu bani în lăutari şi la lumina torţelor statutului partidului să alergi
dansatoarele basarabence din restaurant? Un om îşi recăpăta statulul de homo
sapiens şi noi să fim de piatră? Am comis-o, ce să mai ne ascundem, dar totuşi,
gândiţi-vă, dacă nu era blestemata aia zi de 14 mai 1984, astăzi Facebook-ul ar
fi fost orice, numai ce e, nu! Iar fără Facebook, soţiile noastre ar fi avut în
continuare ochi pentru noi, urechi pentru onomatopeele noastre. Dar aşa,
poftim, uite-le, complotează, uneltesc...astea-s masoni, nu femei!
Domnule judecător, e adevărat că
de ieri Mărul de Aur nu mai e aşa cum îl ştie lumea, dar ţineţi minte ce vă
spun: nu ucideţi gâştele care salvează Capitolul!
Ga, ga,ga, hai mă cu toţii, ga,
ga, ga!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu